Am fost recent în Scoţia şi în Grecia, două călătorii despărţite de doar câteva zile. A părut că am călătorit de la un capăt la celălalt al lumii, şi nu în două ţări din bătrâna Europă. Scoţienii vorbeau puţin şi mergeau mereu grăbiţi spre o destinaţie doar de ei cunoscută. Cam asta a fost impresia mea generală dintr-o vacanţă de unde m-am întors cucerită de locuri, natură, animale şi puffini. Mai puţin de oameni, nu de alta dar nu prea am interacţionat în cele aproape 10 zile de concediu.
La câteva zile după ce m-am întors, am zburat la sud, în însorita insulă Creta, unde zilele cu ploaie sau nor sunt mai degrabă excepţii. Am stat puţin (3 zile), dar am vorbit multe cu localnicii. De la ei am aflat că există studii care arată că locuitorii insulei au o speranţă de viaţă mai mare decât cei mai mulţi oameni, iar în parte asta se datorează dietei bazate pe legume şi fructe de sezon, ulei de măsline şi un pahar de vin la fiecare masă. În parte, soarele este responsabil pentru bunăstarea spirituală a grecilor care sunt mereu gata să stea la un pahar de vorbă. Deşi nordicii se bucură de bunăstare financiară, e evident că cei din sudul Europei sunt cei mai fericiţi locuitori ai planetei. În Creta am aflat că nordicii emigrează pe insulă şi dau bunăstarea financiară pe cea spirituală. Ei sunt consideraţi a fi refugiaţi meteorologici, pentru că vin în sud după soare. Şi nu sunt singurii care îl caută. Britanicii de la Beatles, spre exemplu, au dedicat două melodii mult doritului soare: „I’ll Follow The Sun“ şi „Here Comes The Sun“.
„Little darling, it's been a long cold lonely winter / Little darling, it feels like years since it's been here / Here comes the sun / Here comes the sun, and I say / It's all right.“ Cam aşa sună cântecul Beatles. Şi într-adevăr a fost o iarnă lungă, dar pare că a ieşit soarele. Iar eu am de gând să mă bucur de el până la toamnă, când va ploua infernal, iar noi ne vom iubi prin mansarde, vorba altui cântec.
Mie personal îmi place frigul. Ador ploaia (mai puţin în vacanţe), chiar şi în zilele când trebuie să ies din casă şi să străbat oraşul. Recunosc că prefer să o fac la picior şi nu altfel pentru că traficul ar fi în stare să îmi strice starea de spirit.
În primăvara asta încălzirea globală a avut grijă să mă bucur de mai multe zile mohorâte decât de obicei. Am fost răsfăţaţi - eu şi probabil încă o mână de oameni care se bucură când cerul e gri şi soarele nu are curaj să se arate.
Lipsa de vitamina D i-a făcut însă pe ceilalţi - cei mulţi - să fie cam ca vremea de afară, mohorâţi şi să tânjească după soare şi după zilele călduroase care te îmbie să ieşi la o terasă.
Cu ocazia asta, mai mult ca niciodată, i-am auzit pe români vorbind despre vreme, despre previziunile meteorologice pentru următoarea săptămână, făcând schimb de amabilităţi şi supărări legate de frig, vânt sau ploaie.
Nu mi-am dat seama pe moment, dar am realizat apoi că începuserăm să împrumutăm din obiceiurile britanicilor, pentru care vremea este un subiect de bază în conversaţii. Ce a făcut de fapt ploaia în această primăvară a fost să „spele“ cheful de vorbă al românilor. Ne-a apropiat ca stare de spirit de nord, dar fără a primi la pachet bunăstarea financiară.
Între timp, a venit vara şi vorba zicalei, a ieşit soarele şi pe strada noastră. La propriu cel puţin!
