În vacanţa de iarnă abia trecută am fost în Laos pentru 10 zile. Ne-am structurat călătoria în aşa fel încât să vedem şi să cunoaştem cât mai multe şi pentru aceasta am ales să fim însoţiţi permanent de un ghid. Povestea ce urmează este despre ghizi şi lucrurile, locurile pe care le-am cunoscut prin ochii şi cuvintele lor.
Din avion pământul împărţit în parcele nenumărate pare crăpat de sete. La sol, realizezi că era doar o părere nefondată. Vegetaţia este verde şi parcă musteşte de prospeţime. Nici vorbă de sete. Mirosul este de fan încălzit de soare. Mai târziu, în toate plimbările noastre mirosul avea să se schimbe, dar niciodată nu a devenit neplăcut. În mod curios, sărăcia laoţiană nu miroase, în ciuda aparenţei.
Pe Bobby am cunoscut-o la capătul lungului drum Bucureşti-Viena-Bangkok-Vientiane-Pakse. Era dimineaţă devreme, iar privirea ei era plină de mirare. Ne-a explicat ulterior că am fost printre ultimii călători ieşiti din aeroport, iar îngrijorarea ei se adâncise când a văzut că nu avem peste 50 de ani, cât scria pe foaia primită de la agenţie. Încurcătura s-a lămurit repede, iar Bobby ne-a fost ghid timp de trei zile.
Sudul Laosului abundă în cascade, iar Bobby este mândră de ele. Ne duce să le vedem pe Li Phi, Tad Fane şi Tad Lo (da, tad înseamnă cascadă) iar asta presupune uneori exerciţiu fizic. Priveliştea merită însă toate crampele musculare. Apele coboară maiestuos, uneori în şuvoi dublu, alteori învolburat şi răspândesc în jur efect de început de lume.
Pe drum spre platoul Bolaven vizităm o plantaţie de ceai şi una de cafea, unde ne alăturăm pentru câteva minute culegătoarelor. Este prima dată când văd arbori de cafea, iar fructul, roşiatic şi cărnos, nu îmi spune nimic la gustat. Este uşor dulceag şi lipsit de personalitate. Îl vedem apoi multiplicat în milioane de alte boabe întinse pe marginea drumului, pe foi de plastic negru, stând la uscat pentru a deveni gri, precum pietrişul.
Bobby ne spune că, spre deosebire de ceai, care se recoltează şi prelucrează în fermele de unde provine, prăjirea cafelei se face numai la fabrica de stat, unde fiecare îşi duce recolta gata uscată.
Republica Populară Democrată Laos are 6 milioane de locuitori şi 80% dintre aceştia sunt agricultori de subzistenţă; în engleză cuvântul folosit este "farmers" însă realitatea din faţa mea nu acceptă această împodobire semantică. Oamenii sunt însă senini, prietenoşi şi veseli.
Bobby vine dintr-un sat de lângă Pakse, capitala provinciei Champassak, şi locuieşte într-altul, la 30 km de oraş. Are 28 de ani, dar corpul ei îndesat arată mai mult; este căsătorită şi are un copil de un an şi ceva, Tse Tse. Ghidul lucrează doar 6 luni pe an, în sezonul turistic. În restul timpului stă acasă cu copilul. Soţul ei lucrează în administraţia locală, unde salariul mediu lunar este de circa 700.000 kip pe lună. Asta înseamnă vreo 70 de euro, un venit bunicel pentru Laos. În plus, va avea pensie şi asigurare medicală.
Pe un alt drum, în altă zi oprim să vizităm un trib, pe nume nge. Laos are o populaţie compusă din numeroase grupuri etnice, iar o împărţire aproximativă ia în calcul distribuirea geografică, rezultând astfel Lao Loum (lowlanders), Lao Theung (midlanders) şi Lao Soung (highlanders), aceştia din urmă alcătuiţi la rândul lor din multe alte minorităţi precum Hmong, Yao, Dao, Shan sau triburi de origine tibeto-burmeză.
Tribul pe care îl vizităm este animist - crede în spiritele naturii, iar micul grup împarte câteva mii de metri pătraţi de bătătură cu o casă a spiritelor în centru şi vreo zece locuinţe pe stâlpi în jur. Toamna a fost prolifică şi la tot pasul te împiedici de pui de găină. Copii dezbrăcaţi şi femei trebăluiesc în soare printre căţei şi porci de diverse generaţii. Copiii se joacă, iar adulţii lucrează într-un stil dezlânat, parcă fără scop. Dantura cumplită, călcâiele crăpate până la sânge şi depărtarea de civilizaţie te înfioară. Este o sărăcie lucie, dar nimeni nu cerşeşte. Ne plimbăm printre ei stânjeniţi, ca la muzeu, numai că exponatele sunt vii, în mediul lor natural, iar pericolul poate veni din noi, de la conştientizarea vinovată a norocului de a te naşte în altă parte.
Bobby ne povesteşte că Laosul adăposteşte încă multe triburi aflate în stadiul de culegător, care se hrănesc cu ce găsesc în pădurile nesfârşite. Sunt triburi în care obiceiurile sunt barbare, precum acela care cere femeilor însărcinate să părăsească tribul şi să nască singure; întoarcerea este condiţionată de supravieţuirea timp de 3 zile.
Cu multă vreme în urmă Laos funcţiona ca trei regate separate, uneori înrudite la nivel regal. Regatul Champassak, fiind în sud, are inerent ceva din Cambodgia aflată la o alunecare de barcă pe Mekong. Wat Phou, complexul de monumente pre-angkoriene şi monument UNESCO ce trebuie neapărat vizitat aici, este o dovadă bună în acest sens. Drumul te duce printr-un sat umbros situat de-a lungul Mekongului, însă, odată ajunşi la poalele muntelui pe care e situat templul, soarele arde atât de tare încât Bobby închiriază o umbrelă şi mergem braţ la braţ pe drumul oamenilor de rând, printre şiruri paralele de linga (simbol al zeului Shiva şi al energiei creative masculine). Regii, se pare, aveau un alt drum, paralel, unde poate că soarele nu bătea aşa tare, sau umbrelele erau mai largi.
Înaintea scărilor cu 77 de trepte (abrupte şi înguste, aşa cum ni le aminteam încă de la Angkor Wat) am oferit ofrande unui zeu local, cumpărând de la o femeie ce mesteca betel un con de frunze şi flori meşteşugit realizat. Banii merg la fondul de conservare a sitului, aşa că florile sunt revândute şi oferite de zeci de ori pe zi, probabil spre plictiseala zeului aducător de noroc.
Mirosea a frangipani, de la florile căzute pe piatra gri, bătută de soare. Văzând că îmi place mirosul, Bobby mă sfătuieşte să nu ţin asemenea flori în casă. Îmi spune că frangipani sunt în mod tradiţional plantaţi pe lângă temple, pentru că mirosul lor sedează trupul şi îi păzeşte pe calugări de tentaţie.
La capătul scărilor, pe micul platou, găsim o localnică pregătind prăjiturele din orez, porumb şi lapte de cocos. Sunt bune, iar porumbul le face să semene cu păsatul mâncat în copilărie de la tanti Ioana, vecina şi prietena bunicii.
Vorbind de mâncare, este evident că laoţienilor le plac gustările. Snack-uri tradiţionale sunt la tot pasul, pregătite adesea pe loc, pe marginea drumului sau chiar pe feribot, cum aveam să văd şi să gust. Baby bananas pe grătar sau deep fried, pomelo sau mango gata decojit sau carne de vită uscată sunt cel mai des întâlnite.
Preferatul meu a rămas sticky rice cu lapte de cocos, indiferent de preparare - cu mango sau banană, ca budinca sau la grătar în frunză de banan, fumul dându-i un uşor gust de oolong. La polul opus, respins din prima fără degustare este nam, un amestec de carne de porc sau vită tocată şi condimente, împachetat în frunze de banan, care se mănâncă crud, cumpărat de pe marginea drumului. Bobby ne spune că datorită condimentelor, carnea este bună de mâncat şi după 3 zile de ţinut în stradă, la temperatură ridicată.
Ajunul revelionului ne prinde pe Don Khone, o insulă mică din Siphandon (sunt 4.000 de insule pe Mekong). Trecem cu feribotul - o plaformă de bârne rare trasă de un motor vechi. Pe înserat, în liniştea adâncă spartă doar de farurile maşinii, lumea noastră pare şi mai departe. Mă uit pe fereastră cu capul lipit de geam şi mă gândesc la Bobby, femeia care ne zâmbeşte larg când ne povesteşte de ce a cumpărat mai devreme o pasăre friptă. O va savura mai târziu, în camera ei din hotelul ghizilor. Este 31 decembrie, iar noi suntem pe o insulă uitată de lume. Este alegerea noastră. Pentru Bobby, este un revelion petrecut departe de fiul şi familia ei, la muncă.
În prima dimineaţă din 2011 Bobby este în continuare veselă. A petrecut alături de ceilalţi ghizi împărţind cu ei pasărea friptă şi primind în schimb bere Lao, excelentă şi asemănătoare la gust cu berile noastre de altădată, zice soţul meu.
Mai târziu, încă pe insulă, ne propune să închiriem biciclete. Suntem de acord, numai că eu nu ştiu să merg. Nu-i nimic, spune ea, "mergi cu mine", şi mă duce uşurel, deşi drumul de pământ are hârtoape, suişuri şi coborâşuri, iar ea e o mână de om, mai scundă ca mine.
Părăsim insula şi pe şosea vedem nişte rotocoale la uscat, pe un pat de lemn. Sunt cu zecile. Bobby ne spune că sunt foi de orez din care se vor face ulterior tăiţei. Cer să le văd, iar Bobby intră în curtea unor oameni ca şi cum
i-ar cunoaşte de o viaţă. Are un mod de a saluta cald şi melodios şi se vede că oamenii o plac instantaneu. Aşa se întâmplă şi acum, căci intrăm în ogradă şi o scormonim cu privirea ca şi cum am fi la noi acasă. Fotografiem după bunul plac, iar Bobby ne explică procesul de producţie al tăiţeilor umblând printre echipamentele rudimentare.
Souk
Souk, prescurtarea unui nume mai lung şi imposibil de reţinut, a fost al doilea ghid şi ne-a preluat în Vientiane pentru a ne duce până în Luang Prabang. Cu Souk relaţia a fost de natură intelectuală; comunicarea se baza pe schimburi de informaţii, mai puţin pe sentimente sau poveşti. Ca absolvent al facultăţii de istorie, el a făcut ca lucrurile să capete ancorare şi perspectivă. Pe măsură ce orele petrecute împreună s-au înmulţit, discuţia a evoluat şi am fost creditaţi cu încredere. Ne-am găsit repede teren comun, ca de la o ţară comunistă la o ţară fostă comunistă. Uimit de similitudini, ghidul nostru a îndrăznit să povestească frustrările sale de tânăr ambiţios (vrea să devină arheolog) aflat într-o ţară socialistă, săracă şi coruptă, deşi supranumită "bateria Asiei de Sud-Est".
Cu el am vizitat Vientiane, capitala Laosului - un oraş cu regim de înălţime mic, relativ nou şi care ar putea trece uşor drept lipsit de strălucire, dacă nu ar găzdui un monument luminos ca Pha That Luang. Cea mai preţioasă stupa din lume a fost, de mult, acoperită toată în aur, deşi în interior nu adăposteşte nimic altceva decât o imagine a lui Budha. Este simbol al Laosului şi un loc minunat pentru câteva momente de linişte, în templul de lângă.
Vientiane a avut ghinionul să fie mereu în calea şi planurile invadatorilor tailandezi, cu care Laosul are în comun nu doar limba, ci şi porţiuni de teritoriu şi mase de populaţie ce au aparţinut
de-a lungul istoriei când unuia, când celuilalt. Acest lucru a făcut ca tot ce a fost vechi în oraş să fie obiectul distrugerii succesive. Au mai rămas vreo două temple şi această stupa magnifică, însă, spre deosebire de sud, unde turistul e privit şi primit ca fiind de-al casei, aici e plin de tarabe cu suveniruri şi vânzători de mango, ananas şi alte fructe zemoase.
Părăsim Vientiane pentru a merge acolo unde nici agenţiile de turism nu recomandă. Plain of Jars este un sit megalitic misterios, aflat la 9 ore de capitală pe un drum sinuos ca un ghem de noodles, de doar 300 de km. Şoferul claxonează înaintea fiecărei serpentine în unghi drept, adică la fiecare 3 minute. Nu este însă deloc derajant. Satele prin care trecem sunt frumoase în simplitatea şi sărăcia lor. Viaţa laoţianului, a copiilor şi animalelor lui se petrece în afara casei pe stâlpi, în curte, sub casă sau în stradă. Nu există magazine, ci mici platforme de lemn acoperite de pe care se vând legume şi dulciuri ambalate în plastic chinezesc. Nu există şcoli pentru că nu sunt profesori. Cele două universităţi din Laos formează tineri care, abia scăpaţi de sărăcie, nu se întorc pentru a-i educa pe cei rămaşi; de aceea, la tot pasul vezi antene satelit. Televiziunea poate fi un factor de educare, speră guvernul. Nu există stâlpi de electricitate. Există însă soluţii - pe cursurile de apă repezi, oamenii au creat mici turbine care produc suficientă energie pentru a alimenta un televizor sau un frigider.
Drumul spre Phonsavan, în provincia Xieng Khuoang, ne-a oferit povestea lui Souk. Descendent al unei familii care la noi s-ar fi chemat nobilă (bunicul făcea parte din anturajul fostului rege), tatălui i s-a negat dreptul la o carieră intelectuală; a urmat schimbarea numelei de familie şi o viaţă de agricultor. La vârsta de 9 ani, prietenul cel mai bun al lui Souk a intrat într-un templu, ca novice. Souk l-a urmat. A primit asfel masă, casă şi carte gratuit, studiind atât budismul, cât şi materiile normale vârstei lui. A stat acolo 12 ani deoarece atât a considerat necesar. I-a plăcut mult. A mers în sate fără şcoli împreună cu colegi novici şi a predat copiilor. A mers apoi la facultatea de istorie, pentru că la vremea respectivă nu exista una separată de arheologie. Mai are un frate care studiază în Japonia şi o soră care a rămas acasă, cu părinţii.
Plain of Jars, pe care am insistat atât să îl vedem, este o câmpie plină cu obiecte ciudate ce seamănă a borcane; unele au şi capac. Situl a suscitat interesul multor arheologi, iar existenţa diferitelor ipoteze împiedică obţinerea statutului de monument UNESCO. Datând din Epoca de Fier (500 A.C-500 D.C), monumentul stă într-o zonă în care cratere şi obuze neexplodate amintesc constant că Laos este cea mai bombardată ţară din lume (în timpul războiului din Vietnam). Potecile sunt semnalizate cu semne roşii şi albe, legenda arătând fie teren curăţat de mine, fie teren verificat superficial la suprafaţă.
Sunt peste 100 de astfel de borcane. Ca pentru a demonstra uşurinţa cu care privesc viaţa cei de aici, o legendă spune că vasele au fost create de un rege în urma unei victorii importante, pentru a distila orez şi a produce un rachiu cunoscut acum sub numele de whisky de orez. Cel mai probabil însă, spun arheologii, borcanele au fost construite ca morminte.
În drum spre Luang Prabang oprim în Vang Vieng, o staţiune tip Vama Veche, însorită şi plină de europeni blonzi, ei bărboşi, ele bronzate, complet relaxaţi şi absorbiţi de multitudinea de activităţi - tiroliană, canoe etc. Cumpărăm maiouri inscripţionate cu Beer Lao şi mănânc ciocolată pentru prima dată de când am plecat de acasă.
Dee
Este mic de statură, ceea ce mă pune într-o situaţie nouă şi delicată - aceea de a mă uita de sus la un bărbat . Ne spune cu mândrie că vine de la munte, dintr-un trib aflat la două ore distanţă - una cu maşina, una pe jos. Este animist, deşi în cei şapte ani de când a părăsit tribul nu a mai respectat întru totul stilul de viaţă. De exemplu, la nevoie cheamă medicul, nu şamanul. Soţia lui vinde la night market suveniruri făcute din textile brodate; sora lui, la fel. Sunt hmong, o minoritate etnică ce se regăseşte azi în Thailanda, China, Vietnam şi Laos, dar şi în Statele Unite ale Americii, Australia sau Franţa.
Dee este ghidul nostru în Luang Prabang, oraşul cu o minunată atmosferă colonială. Dintre toţi ghizii noştri, este cel mai detaşat de noi. Suntem clienţi şi asta se simte. Ne duce la 6 dimineaţa să vedem ritualul culegerii ofrandelor de către călugări. Ne explică ceremonialul, ne leagă o eşarfă pe piept şi ne fotografiază în timp ce le oferim călugărilor şi novicilor orez şi dulciuri. Ne invită apoi în templu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, unde localnicii duc mâncarea gătită. Tot cu el urcăm cele câteva sute de trepte pe Phou Si Mountain, pentru a vedea apusul.
Ne povesteşte că îi place să vâneze - mamifere mici, dar şi maimuţe. Este momentul în care înţeleg de ce nu îmi place. Recunoaşte că după ce împuşcă o maimuţă şi îi vede mâinile, are remuşcări pentru că seamănă cu oamenii. Râde însă şi i se pare normal să ucidă animale pentru distracţie, nu de foame. Îl întreb dacă tribul lui are un totem, un animal din care se trage. Îmi răspunde că da, o pasăre de râu, care este interzis a fi vânată. Mai bine se trăgeau din Darwin şi nu ucideau maimuţe.
Fosta capitală a regatului Lang Xang este fără indoială cel mai vizitat oraş al Laosului şi probabil şi cel mai cunoscut în Europa. Pe lângă atmosfera de "dolce far niente", oraşul are multe poveşti de spus. Reşedinţa regală este acum muzeu şi adăposteşte o copie a lui Emerald Buddha, o statuie cu o viaţă aventuroasă care acum se găseşte în Wat Phra Kaew, Bangkok. La două ore cu barca pe Mekong se găsesc peşteri cu sute de statui ale lui Buddha, acolo unde fluviul negru îl întâlneşte pe cel alb. La întoarcere se pot vizita ateliere de fabricare a whisky-ului artizanal, asezonat cu labe de urs, iguane sau şerpi veninoşi.
Luang Prabang este genul de oraş în care ai vrea să rămâi mult timp; nu ştii cât, dar ştii din prima secundă că oricât ar fi, nu e suficient. Are arhitectura colonială franceză bine conservată, boutique-hoteluri cu free tea & pound cake, Mekongul curge tăcut printre plaje înguste şi frunze umbroase de palmier, magazinele de artă sunt cochete, iar restaurantele excelente. Ne pare bine că ne-am sfârşit periplul prin Laos aici, ne pare rău că nu i-am alocat mai mult timp.
La sfârşitul vacanţei am înţeles că fiecare din ghizii noştri ne-a oferit o fereastră către sufletul laoţian; Bobby a fost povestitoarea, femeia simplă care ne-a tratat ca pe nişte prieteni, care mi-a făcut cadou o eşarfă de ziua mea şi ne-a arătat Laosul patriarhal fără artificii. Souk a fost curajosul, cel care vede şi spune realităţii pe nume. El este cel care aduce argumente de natură istorică şi un plan de dezvoltare personală clar, arătându-ne că viaţa e la fel indiferent de geografie. Dee este hibridul, omul ce trăieşte la limita dintre două lumi, încercând să le stăpânească pe fiecare şi renunţând pe zi ce trece la puţin din istoria lui, la fel ca multe alte minorităţi.
