Citeam cu puţin timp în urmă despre puterea filmelor în crearea stereotipurilor care ne conturează gândirea şi am avut ocazia să văd acest lucru „la prima mână“ vizitând Mexicul. Rareori realizăm că de fapt filmul este un mijloc important în crearea de imagini sociale, de etnoimagini stereotipe de multe ori cu conotaţii negative cum ar fi: rusul beţiv, japonezul sângeros şi mexicanul în slujba celorlalţi, cu joburi fie de şofer de taxi, fie de bonă.
Dacă adăugăm la cele de mai sus şi ştirile despre un număr mare de incidente, răpiri şi evenimente în care poliţia este implicată pentru salvarea semenilor, Mexicul se transformă într-o destinatie mai puţin atractivă, ba chiar într-una în care mai bine nu ajungi căci e foarte periculos, acolo poporul e subdezvoltat şi oricum nu prea ai avea ce vedea….
Cu toate acestea am decis să vizitez ţara şi am pornit la drum foarte curioasă să descopăr „realitatea mea“, ce-i drept uşor îngrijorată de avertismentele mai multor prieteni dragi care mă sfătuiau să închei explorările devreme seara ca să nu risc contactul cu realitatea dură şi atât de puternic mediatizată.
Lucru zis şi făcut, doar în primele zile căci după aceea nu am mai văzut sensul acestor precauţii.
Mexico City, oraş pentru mai mult de 21 de milioane de locuitori, compus dintr-un număr de cartiere dens populate, cu parcuri întinse şi o atmosferă vibrantă, a reprezentant primul contact cu ţara.
Am pornit în explorare după ce am citit câteva ghiduri, trip reporturi şi am combinat noile informaţii cu propriul meu interes. Cartierul care m-a încântat cel mai tare a fost de departe Polanco. Este cartierul cu cele mai multe restaurante, galerii de artă, hoteluri high end, străzi comeciale „up market“ şi blocuri reşedinţă construite într-o armonie absolută. E greu sa nu te întrebi cum de la noi nu se reuşeşte performanţa asta de a avea construcţii noi, integrate cu cele vechi, verdeaţă peste tot şi în acelaşi timp şanitere pentru noi construcţii, care nu deranjează ochiul.
Apropo de subdezvoltarea mult mediatizată din Mexic, pe o singură latură a acesui cartier sunt aliniate un număr de hoteluri de cinci stele aproape egal cu numărul de hoteluri ce se găsesc în tot Bucureştiul.
Dacă aş reveni, fără ezitare aş alege un hotel din Polanco şi aş uita de centrul istoric, unde m-am cazat iniţial, pentru că marea majoritate a muzeelor sunt localizate tot aici precum si cele mai multe puncte de interes pentru seară.
Pentru că am văzut mai demult filmul Frida, ce ilustrează povestea pictoriţei Frida Kahlo, nu concepeam să nu văd câteva din picturile ei, atent distribuite în diverse muzee precum şi în casa memorială. Am realizat că Frida este un simbol pentru această naţiune care a apreciat ambiţia şi setea de viaţă a acestei femei încercate în peste 20 de operaţii de-a lungul unei vieţi intense de 47 de ani. Designeri lor de modă sunt inspiraţi în colecţiile lor de Frida, la fel şi bijutierii, decoratorii… parcă întreg universul artistic a decis ca punctul comun al inspiraţiei lor să fie Frida. Şi asta nu doar în capitală.
Iubirea vieţii ei, muralistul Diego Rivera pentru care Frida a fost a treia şi ultima soţie, este un pictor iubit şi contestat în acelaşi timp datorită convingerilor politice comuniste. Etajul întâi al Palatului Naţional este pictat de acesta cu scene din istoria ţării, ilustrate într-un stil caracteristic, unic şi uşor de recunoscut. De altfel, fiecare oraş vizitat din Mexic are în piaţa centrală un Palat Naţional ai cărei pereţi de la primul etaj sunt pictaţi de muralistul faimos al oraşului respectiv, desigur cu scene de istorie.
Muzeul care mi-a lăsat cele mai puternice amintiri, poate şi pentru că a fost o descoperire la faţa locului, este Muzeul Soumaya. Purtând numele soţiei trecute în nefiinţă a celui mai bogat om de pe planetă, mexicanul Carlos Slim, muzeul reprezintă o donaţie a acestuia pentru oraş, pentru ţară şi de fapt pentru noi toţi. În 1994 Slim a decis ca ceea ce iniţial reprezentase o colecţie personală să devină accesibilă publicului larg şi pentru aceasta a construit un muzeu pe care uşor l-ai vedea în Tokyo sau în New York datorită arhitecturii avangardiste. Muzeul se desfăşoară pe un număr de teme, fiecare dispusă pe un singur etaj, iar ceea ce mi-a rămas în minte sunt colecţiile absolut spectaculoase ale lui Rodin şi Dali.
Explorând centrul capitalei pe jos, nu am putut trece cu vederea miile de oameni ce veniseră din toate colţurile ţării pentru a protesta paşnic faţă de reforma propusă de preşedintele lor în direcţia exploatării resurselor petroliere ale ţării de către companii internaţionale. Am fost uimită de spiritul civic, de determinarea lor şi de dorinţa de a se face ascultaţi într-un mod paşnic dar hotărât, şi în număr foarte mare că să nu poată fi neglijaţi sau trecuţi cu vederea. În aceeaşi perioadă, modificări în sfera preţurilor de transport au fost adoptate, respectiv preţul unei călătorii cu metroul a crescut de la 3 la 5 pesos (0,27 de euro cenţi), afectând în felul acesta 5 milioane de persoane în fiecare zi. Oricum, se pare că vor avea parte de multe reforme anul acesta, în sprijinul comunităţii de business, revista Fortune spunând chiar că Mexic va fi anul acesta o ţară de urmărit de către investitori.
Cum simt ei criza, nu am date statistice şi nici nu am plecat cu un scop de elucidare a acestui aspect, pot să spun însă că Mexic mi-a lăsat impresia unei ţări care încurajează antreprenoriatul pentru că peste tot oamenii produceau, manufacturau, găteau, sculptau şi comercializau câte ceva.
Mexicul fiind o ţară nu doar foarte populată, dar şi foarte întinsă, este dificil de văzut într-o singură călătorie aşa că m-am decis să vizitez câteva orăşele din centru precum şi peninsula Yucatan.
Desenând traseul călătoriei am verificat lista monumentelor înscrise în patrimoniul umanităţii al UNESCO şi am realizat repede că mi-ar trebui câteva luni ca să le văd căci pe de o parte numărul lor este foarte mare, iar distanţele între ele sunt semnificative. Cu toate acestea, poposind într-un orăşel fermecător renumit pentru clima primăvăratică pe tot parcursul anului, pe nume Cuernavaca, am văzut o catedrală ce face parte din patrimoniul umanităţii, Palatul Cortez unde am admirat pentru a doua oară un etaj pictat de Diego Rivera. Tot aici am vizitat şi un muzeu pe care nu îl voi uita curând, ce înfăţişează colecţia personală a lui Robert Brody, cu peste 1.300 de piese de artă şi mobilier realizată în călătoriile acestuia în jurul lumii. La mică distanţă, mânăstirea Tepozlan, construită în secolul XVI, ce păstrează motive ale templelor dominicane, un atrium mare şi arcade impresionante, pictate, este şi ea înscrisă în lista patrimoniului universal.
Cea mai frumoasă biserică, Santa Prisca, am văzut-o însă în pitorescul orăşel Taxco, aşezat pe câteva dealuri şi străjuit de o statuie a lui Isus. Aici, parcă tot orăşelul vibrează de meşteşugari pricepuţi în special în arta prelucrării argintului. Poţi cumpăra bijuterii pentru toate gusturile şi toate bugetele, dar pentru mine a fost copleşitor aşa că am lăsat achiziţiile pe mai târziu.
În toate aceste oraşe mici am regăsit străduţe pietruite, faţade coloniale, flori peste tot şi oameni zâmbitori, curioşi să afle despre România atunci când legam câteva cuvinte. Acest festival al frumosului l-am regăsit în mod special şi în Puebla, unde toate faţadele caselor concurează să-ţi fure privirea.
La un moment dat, în drumurile noastre, pe autostradă, ne-a tras pe dreapta un poliţist. Iniţial m-a încercat un sentiment teamă pentru că mă gândeam la timp pierdut, amenzi şi alte probleme de genul acesta. De fapt, poliţistul ne-a oprit să ne felicite pentru că toată lumea în maşină purta centura de siguranţă, o regulă nouă în Mexic, de doar câţiva ani. Poliţistul mulţumea, şoferul mulţumea la rândul său şi tot aşa preţ de câteva minute…
Ne-am îndreptat apoi spre Cancun, celebra destinaţie de vacanţă, având însă în plan de a merge în Tulum, adică la capatul Rivierei Maya unde ştiam că este un trafic turistic mai mic şi avem şansa să ne bucurăm de o experienţă mai aproape de ce trăiesc nativii. Riviera este locul perfect pentru o vacanţă activă în care poţi avea parte de parcuri de distracţii extrem de bine echipate (aici poţi înota cu pisicile de mare, în siguranţă deplină) şi de încă ceva, ce aveam să descoperim pentru prima dată aici: cenotele (un fel de fântâni uriaşe cu apă).
Am luat un tur de patru cenote, fiecare dintre ele oferind ceva diferit. Coborârea se făcea în zip line sau rappel, apoi, odată coborât, puteai face caiac canoe sau snorkeling. Aceste formaţiuni care aveau un rol important în ritualurile religioase ale mayaşilor arată ca nişte mici lăculeţe şi se găsesc în zone cu altitudinea joasă, în care se revarsă râuri subterane. Am înotat şi în mare, în Akumal, loc despre care citisem, dar care din cărţi părea ireal. Aici s-a format un habitat natural în care poţi face snorkeling printre broaşte ţestoase uriaşe, la mică distanţă de ţărm. Ne-am convins după această experienţă că poveştile sunt pe deplin adevărate şi doar valurile ne-au făcut să părăsim apa.
Am testat în lungul şi în latul peninsulei toate formele de transport în comun, diverse autobuze, microbuze şi autocare şi le-am găsit pe toate sigure şi cu un orar foarte bine respectat, atât la plecare, cât şi la sosire.
Ca oraş, mi-a mai plăcut în mod special Merida, unde îmi amintesc nu doar Palatul Naţional, cât şi Casa Montejo construită de cel care a cucerit Yucatanul şi care până recent, când a fost cumpărată de Banca Naţională, a fost locuită de descendenţii acestei familii.
Aproape de Merida este şi situl arheologic Uxmal, care e mai puţin cunoscut decât Chichen Itza, cel mai vizitat sit din Yucatan, dar care mie mi-a plăcut mult mai mult pentru că n-am regăsit vânzătorii ambulanţi care încercau să te convingă să cumperi ceva şi zecile de autocare de la intrare şi cozile pentru absolut orice serviciu.
Uxmal mi-a plăcut însă în primul rând pentru frumuseţea şi energia pe care o degaja, pentru faţadele prezervate foarte bine, pentru casa Guvernatorului aşezată maiestuos, pentru iguanele ce voiau să capteze tot soarele, dar şi pentru că am avut companie inedită- un grup mic de intelectuali mexicani ce călătoreau să îşi viziteze propria ţară şi să descopere câte ceva în plus faţă de ce le spuseseră cărţile de istorie.
Revenind la Merida, am fost „avertizaţi“ că mâncarea în zonă este foarte bună, dar trebuie să spun că mâncarea a fost însă foarte bună peste tot, iar „guacamole“ nelipsit aproape la fiecare masă. La întoarcere în Bucureşti am sfidat oboseala şi am oprit în drum spre casă pentru avocado şi coriandru, altfel riscam prima zi fără guacamole.
Citiţi mai multe în ediţia de martie a revistei DA Premium, ce apare pe piaţă vineri, 28 februarie, împreună cu Ziarul Financiar.
