Cu o suprafaţă cu puţin mai mare decât cea a judeţului Timiş, mai exact de doar 10.500 de kilometri pătraţi, statul Liban, amplasat în Orientul Mijlociu, „ascunde“ între graniţele sale la fel de multe comori ca o ţară de zeci de ori mai întinsă. Cu ieşire la Marea Mediterană, îmbrăţişat în mare parte de Siria şi cu o graniţă relativ mică la sud cu Israel, Libanul are munţi golaşi ce merg până la peste 3.000 de metri altitudine, are ape turcoaz, verzi sau în diferite tonuri de albastru, are oraşe feniciene cu mii de ani de istorie, locuri menţionate de peste 100 de ori în Biblie şi, dacă nu era suficient, are o peşteră inclusă între finalistele pentru cele şapte minuni noi ale naturii. Şi totul la doar două ore de zbor de Bucureşti, deşi pare într-o altă lume.
Am plecat către Liban într-o perioadă extrem de delicată pentru micuţul stat unde, de la jumătatea lunii octombrie, au izbucnit o serie de proteste masive care au ajuns să scoată în stradă sute de mii de oameni (dintr-o populaţie de doar şase milioane) care au cerut o restructurare completă a aparatului de stat acuzat de către locuitori de corupţie. Protestele, la început paşnice, au ajuns în punctul culminant - cu doar câteva zile înainte să plecăm noi - să paralizeze întreaga economie. Băncile şi-au ferecat porţile timp de mai multe zile, protestatarii au blocat drumurile, iar unele instituţii de presă şi chiar unii localnici vorbeau de o revoluţie. Protestele au continuat şi după ce noi ne-am întors acasă, la momentul acesta - la jumătatea lunii ianuarie - fiind încă oameni în număr foarte mare în stradă.
Libanul este un stat cu o istorie zbuciumată, cu un război civil încheiat abia în 1990, după 15 ani de lupte, cu o puternică influenţă franceză de-a lungul ultimului secol, dar cu o istorie recentă marcată de ridicarea mişcării Hezbolah pe care multe dintre ţările lumii, în frunte cu SUA şi cu statele membre UE, au numit-o grupare teroristă. Este o ţară mică, dar care poartă pe umeri o istorie grea. Şi aici e vorba doar de istoria relativ recentă, pentru că povestea Libanului începe să se scrie cu mult, mult timp înainte, mai exact cu peste 7.000 de ani. Fenicienii, romanii, arabii, otomanii, francezii, toţi s-au perindat pe acest teritoriu care astăzi găzduieşte statul Liban, ce măsoară doar 10.500 de kilometri pătraţi, suprafaţă ce îl poziţionează ca fiind cel mai mic stat suveran (universal recunoscut) de pe continentul asiatic (nefiind incluse insulele).
Libanul este un stat majoritar musulman (cu suniţi şi siiţi), dar cu o populaţie creştină numeroasă (peste 40%) şi cu un număr mare de druzi. Aceste religii convieţuiesc astăzi în relativă armonie după confruntările din timpul războiului civil dintre creştini şi musulmani. Şi tocmai acest mix de culturi şi religii este cel care face acest stat atât de divers şi de unic. De la bucătărie la obiceiuri, Libanul are câte ceva pentru oricine, aşa că e uşor de înţeles de ce a atras şi continuă să atragă turişti din toată lumea.
Iniţial, recunosc, am vrut să merg în Liban pentru mâncare. E un motiv suficient de bun chiar şi de unul singur. Un tur culinar prin Beirut - oraşul-capitală -, dar nu numai, garantează câteva kilograme în plus. Nu am auzit până acum vreun turist să fi fost dezamăgit de experienţă, cum nu am auzit vreunul să se ridice flămând de la masă. Sau măcar să fi terminat tot din farfurii. Numărul de restaurante rivalizează cu cel din Franţa sau Italia, ţări a căror bucătărie a ajuns în patrimoniul mondial. Ce este interesant în Liban este că pe lângă restaurantele cu specific local există multe altele menite să acopere toate celelalte bucătării ale lumii. Iar când vine vorba de baruri, ai senzaţia că ai aterizat la Londra sau la New York, nu la Beirut. O ţară cu o populaţie majoritar musulmană are nu doar baruri care servesc alcool, ci şi producţie proprie de vin, şi nu orice vin, ci chiar unul bun.
Dar ce am descoperit e că Liban e mai mult decât o destinaţie gastronomică. Şi am descoperit-o înainte să plec, în timpul procesului de documentare, dar mai ales la faţa locului.
Ne-am gândit mult dacă să plecăm. Unii ne avertizau în privinţa eventualelor confruntări între autorităţi şi protestatari. Alţii vorbeau despre posibilitatea (reală) ca aceştia din urmă să închidă din nou drumurile şi să ne trezim blocaţi în Beirut sau în afara lui. Temerile au fost multiple şi nu fără motiv. Şi totuşi, ceva mă făcea să ţin cu dinţii de această escapadă de câteva zile. (Escapada s-a dovedit prea scurtă, dar am reuşit să înghesuim în câteva zile mai multe decât am fi sperat. Dar despre asta, în curând.)
Am anulat cazarea o dată. Am fost pe punctul de a anula şi biletele de avion sau măcar de a muta data zborului. N-am făcut-o, şi nu pot decât să mă bucur că am fost atât de inspirată. Am rezervat apoi, din nou, acelaşi hotel şi am plecat către Beirut când ceasul bătuse miezul nopţii, în noaptea dinspre joi spre vineri. Şi, deşi era weekend şi se prevedea agitaţie, nu a fost. Au fost trei zile pline, dar cu plimbări şi obiective turistice. Iar luni, când era sărbătoare naţională şi o nouă zi liberă după weekend, exact când ne-am întors acasă, oamenii au revenit în stradă. Nu ştiu dacă a fost noroc pur. Îmi place să cred că pentru noi a fost. Un moment de pace în mijlocul furtunii. Îmi place totodată să zic că a fost după sufletul nostru. Pace. Ba mai mult decât atât, la mijloc de noiembrie, în plin sezon ploios pentru oraşele cu ieşire la mare şi în plină iarnă pentru staţiunile montane, termometrul a indicat 29, respectiv 30 de grade. Aici, recunosc, a fost doar un dram de noroc, dar mai ales a fost încălzirea globală. Am avut o vacanţă de vară în plină toamnă târzie.
Am pornit la drum cu Beirutul, un oraş pe care nu puţini l-au supranumit Parisul Orientului Mijlociu. Parţial, această comparaţie se datorează şi legăturilor strânse dintre cele două ţări. Iar parţial se datorează faptului că în zona centrală ai acelaşi aer boem şi o arhitectură care te duce cu gândul către capitala Franţei. Ce este interesant şi amuzant totodată e că Bucureştiul, supranumit şi el micul Paris, se află (aproximativ) la jumătatea distanţei dintre adevăratul Oraş al Luminilor şi cosmopolitul său frate din Orientul Mijlociu.
Doar că Beirutul nu s-a mulţumit să ia ce era mai bun de la Paris, aşa că a împrumutat câte ceva şi din Istanbul şi ceva (mai mult) de la New York. Când avionul aterizează noaptea în capitala Libanului sunt milioane de luminiţe aprinse în oraşul care pare şi el - nu doar New York-ul - că nu doarme niciodată. Iar în timp ce te plimbi pe faleză, o salbă de zgârie-nori se profilează la orizont care mai de care mai semeţ. Oraşul-capitală te poate ţine ocupat o zi, două, trei sau o săptămână. Şi nu te plictiseşti. Îl poţi descoperi la pas în zona centrală, dar până la periferie oboseşte până şi taxiul. Spre exemplu, până la Ambasada României, care este amplasată vizavi de palatul prezidenţial, mergi măcar 20 de minute cu maşina, şi asta dacă nu e trafic deloc, pentru că dacă e, timpul pare că se expandează infinit. Iar dacă traficul în Bucureşti pare infernal, atunci nu vrei să-l descoperi pe cel din Beirut. Cert este că oraşul a adunat câte ceva de peste tot, iar ce a rezultat e un mix unic, cu adevărat eclectic.
Odată ce ai ieşit din capitală însă, găseşti o altă lume. Prima noastră oprire a fost la Jeita Grotto, o peşteră (de fapt un sistem format din două peşteri interconectate) inclusă pe lista pentru cele şapte minuni (noi) ale naturii. A intrat de altfel între primii 14 finalişti însă a pierdut competiţia în faţa insulei Komodo din Indonezia, a muntelui Table Mountain din Africa de Sud şi a cascadei Iguazu de la graniţa dintre Argentina şi Brazilia, printre altele. Acest lucru nu-i ştirbeşte însă cu nimic din frumuseţe. M-am dus cu inima îndoită la Jeita, ba chiar voiam să o tai de pe listă pentru că, recunosc, nu îmi plac spaţiile închise, înguste şi sub pământ. Şi credeam că aşa va fi şi aici. Nu a fost cazul. În prima peşteră, cea de sus, te plimbi câteva sute de metri pe poduri şi scări construite special pentru promenadă şi admiri astfel stalagmite şi stalactite ce ajung până la opt metri lungime. Iar apoi, în cea de-a doua peşteră, iei barca pentru o scurtă plimbare pe un lac de un verde smarald perfect cristalin.
Mai departe, drumul ne-a purtat către Byblos, unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. Parte a patrimoniului UNESCO, locuit continuu timp de mai bine de 7.000 de ani, acest oraş are intimitatea unui sat de pescari. De altfel, aproape de portul care găzduieşte câteva zeci, poate chiar peste 100 de mici ambarcaţiuni din lemn, locuitorii dau la peşte şi chiar prind ceva. Centrul istoric, ce se întinde până în port, este mic, cochet, croşetat în piatră şi înveşmântat într-o haină de flori roz-fucsia. Parcă şi lumina străluceşte altfel în Byblos. Nu ai nevoie de mult timp ca să vizitezi micuţul oraş, însă ai nevoie de mult mai mult să te convingi să pleci din locul perfect pentru a asculta liniştea. Parcă şi timpul s-a oprit în loc aici şi nu vrea să meargă mai departe către modernitate.
De la mare, drumul nostru a cotit către dealuri până când a ajuns la cascada Baatara. De fapt este o cascadă care a săpat în munte o adevărată peşteră. Supranumită şi peştera celor trei poduri (naturale), aceasta permite apei să aibă o cădere de peste 250 de metri. O vezi cum pică, o auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde se duce. La fel ca soarele care începuse să se ascundă după dealuri în momentul în care maşina noastră începea să cotească uşor dar sigur către Beirut.
Am luat-o de la capăt în dimineaţa următoare când am urcat la sancturarul Our Lady of Lebanon din Harissa, care a fost ridicat în vârf de deal, deasupra mării. Şi, dacă nu era suficient, o statuie de bronz (de 15 tone) ce o ilustrează pe Fecioara Maria se înalţă deasupra tuturor. Acesta este considerat a fi unul dintre cele mai importante lăcaşuri de cult din lume dedicate Fecioarei Maria. Odată ajuns sus, vezi cum toată lumea ţi se aşterne la picioare - marea pare că se uneşte cu cerul, iar la orizont, în stânga, se profilează cumva în ceaţă Beirutul. Încă o dată ai putea să-l confunzi cu New York, mai ales de la depărtare.
Pentru noi, Harissa a fost o oprire scurtă, înainte să pornim spre Baalbek, capitala Hezbolah - o grupare politică importantă în Liban care are şi o aripă militară considerată a fi teroristă de multe ţări din lume. În general, Harissa este mai uşor de vizitat alături de Byblos şi Jeita, fiind chiar pe acelaşi traseu, însă pentru că noi am decis destul de târziu să o includem pe listă, am creionat un itinerariu mai lung pe care cei de la hotel au încercat în zadar să-l refuze (dat fiind că am luat maşină şi şofer de la ei). Am ţinut cu dinţii de el şi bine am făcut, pentru că şoferul nostru, un domn trecut de 60 de ani, care şi-a petrecut toată tinereţea prin Kuweit şi care are doi băieţi - unul în Suedia şi un altul în Angola -, ne-a dus către creierii munţilor înainte să ne coboare „pe pământ“. Avea două variante. Să ne întoarcă în Beirut şi să meargă apoi pe autostradă sau să rişte pe un drum pe care nu mai fusese nici el niciodată şi care era posibil, probabil chiar, să fie închis dat fiind că la peste 2.000 de metri altitudine ninge de regulă în noiembrie. Am avut noroc şi nu picase niciun fulg de zăpadă. Munţii erau golaşi şi cumva nisipoşi. Eram noi şi alte 2-3 maşini rătăcite pe un drum ce şerpuia mai ceva ca Transalpina. Ne-am oprit în vârf să admirăm peisajul, atât noi, cât şi el, care părea la fel de încântat de ce vedea prima oară, şi am pornit apoi spre Baalbek, inclus şi el pe lista patrimoniului UNESCO. Acest oraş fenician, cucerit apoi de Alexandru Macedon şi care şi-a păstrat importanţa religioasă şi în timpul Imperiului Roman, ba chiar şi-a atins apogeul dezvoltării în acele vremuri, este impresionant şi astăzi. O parte dintre construcţii rămân în picioare, stând mărturie pentru vremuri demult apuse. Atât de bine s-au păstrat aceste structuri ce datează din diferite ere încât îţi poţi imagina cu uşurinţă cum era viaţa acum câteva mii de ani şi ce se petrecea în acest complex de temple. Unele lucruri nu erau tocmai religioase.:)
Ce este interesant la Baalbek, nu este doar istoria locului şi această comoară arheologică. Fiecare stat din zonă are una, Iordania are Petra, iar Siria se mândrea cu Palmyra pe care războiul a pus-o într-un con de umbră. Poziţia geografică a locului e şi ea aparte. Pe fundalul vestigiilor arheologice de la Baalbek se profilează munţii, cei mai înalţi din Liban, ce sar de 3.000 de metri.
Ne opriserăm să mâncăm alături de localnici, când şoferul nostru ne-a întrebat dacă vrem să ne abatem de la traseul negociat de dimineaţă şi să o luăm spre munţi. Nu ştiu cine ar fi refuzat o asemenea ofertă. Am pornit spre Cedrii lui Dumnezeu, o pădure (de cedri, bineînţeles) menţionată de peste 100 de ori în Biblie. De altfel, acest copac este şi simbolul Libanului, fiind la loc de cinste pe drapelul ţării.
În apropierea acestei păduri cu o importantă semnificaţie religioasă, în valea Qadisha înconjurată de munţi semeţi, s-au construit o serie de mănăstiri, unele fiind de-a dreptul săpate în stâncă, iar altele sfidând gravitaţia pe coama munţilor. Valea - inclusă şi ea alături de pădurea de cedri în patrimoniul UNESCO - este una dintre cele mai cunoscute în lume pentru că aici s-au construit unele dintre primele aşezări monahale creştine de la nivel mondial.
De sus, din vârf de munte, valea se întinde cât vezi cu ochii. Iar în mijloc de tot, pământul pare că se surpă, că se separă în două şi în mijloc se cască hăul. Şi tot de sus, din vârf de munte, vezi pădurea lui Dumnezeu şi nu o vezi pentru că ar fi mare, ba din contră. E o mică pată verde într-o mare de gri stâncos. Pentru că peisajul e arid, pădurea e cu atât mai specială, mai ales într-o zonă unde s-au construit în ultimii ani tot mai multe locuinţe. Văzuţi de departe, cedrii par puţini, iar de aproape - deşi tot puţini -, par impunători. Aceşti copaci antici te fac să te simţi mic, tânăr peste măsură, în timp ce ei se înalţă ameninţători către cer.
Deşi la prima vedere nu par a fi o destinaţie care să te pună pe drumuri - ba chiar nici nu ştiu de m-aş fi încumetat dacă nu ar fi fost amplasaţi în valea Quadisha -, Cedrii lui Dumnezeu te încarcă cu o energie bună. Cel puţin pe mine. Aş mai fi stat acolo o vreme doar ca să mă bucur de peisaj, de acei arbori seculari şi de impresia că sunt departe de lumea reală. Ne-am întors către cosmopolitul Beirut tăind valea Quadisha, apoi de-a lungul mării, simţind că venim dintr-o altă eră, dintr-o altă lume.
În final, îmi dau seama că ce a fost pentru noi cu adevărat special la Liban a fost faptul că a adunat între graniţele sale atâtea lumi, din atâtea ere. Care mai de care mai surprinzătoare.
