Travel

Francezii au inventat arta de a trăi frumos, iar Coasta de Azur este pentru mulţi paradisul. Cu ce i-a cucerit pe localnici, pe turişti şi pe marii artişti ai lumii? GALERIE FOTO

04 apr 2019 1996 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Există puţine locuri în lume care să fi încântat atâţia artişti, care să fi fost puse la fel de mult în versuri şi în proză, să fi fost pictate în acuarelă şi desenate în creion, precum Coasta de Azur. Sudul Franţei cu totul şi zona de coastă cu precădere au suscitat fascinaţii pentru unii dintre cei mai importanţi artişti ai lumii, de la Picasso la Henri Matisse şi de la Renoir la Jean Cocteau. Iar trecerea timpului nu a transformat Riviera Franceză într-o destinaţie ponosită, passé cum ar zice locuitorii din Hexagon. Ba, din contră, vara, pe plajele din Saint Tropez poţi oricând să zăreşti mai multe celebrităţi decât pe covorul roşu la Hollywood. Dar eu am ajuns aici iarna. Iar iarna, nu-i ca vara, vorba poetului.

Pictorul francez Henri Matisse a ajuns pe Coasta de Azur acum mai bine de un secol şi deşi dorise iniţial să petreacă aici doar câteva săptămâni, a fost cucerit definitiv şi irevocabil de această regiune şi a rămas până la finalul vieţii sale. Mai exact, 37 de ani. Artistul spunea că s-a îndrăgostit de Coasta de Azur pentru că iarna e o lumină aparte aici. Şi, până la urmă, cine sunt eu să îl contrazic?

Eu am aterizat la Nisa într-o însorită zi de ianuarie, cu cerul curat ca lacrima şi marea de un albastru-turcoaz-strălucitor. Era greu de decis care albastru-i mai albastru. Sau pe cine iubeşte soarele mai mult - cerul unde locuieşte sau apa pe care o face să strălucească în tonuri rupte din rai.

Era ora prânzului şi Promenade des Anglais - principalul bulevard din Nisa, cel care leagă plaja de oraş - fremăta de localnici ieşiţi la alergat şi de cupluri de toate vârstele care veniseră să facă baie. De soare, bineînţeles. Oricât de blândă e vremea în zona de sud a Franţei, apa e suficient de rece cât să te ţină la distanţă. Cam ca într-o relaţie. Soarele însă îi bucura pe turişti şi pe localnici deopotrivă, aceştia din urmă parcă în număr chiar mai mare decât primii pe străzile din oraş. Şi era o zi obişnuită, la prânz. O zi de vineri.

Cafenelele şi restaurantele erau deschise cu toatele şi nu duceau lipsă de clienţi aflaţi în căutarea unei supe de ceapă perfecte sau a unei porţii de fructe de mare proaspete. Asortate cu un pahar de vin - franţuzesc, bineînţeles. Era o stare de bine care plutea în aer. O relaxare care-mi amintea de Hemingway şi F. Scott Fitzgerald, de verile petrecute de ei şi de personajele lor sub soarele arzător, de a cărui toropeală se ascundeau cu toţii în vilele pictate în tonuri pastelate pentru a se integra perfect în peisaj.

Nisa e un oraş mare şi generos cu turiştii. Îl poţi străbate la pas, admirându-l de sus, de pe baricade sau strecurându-te printre bărci în zona portului vechi. Te poţi lăsa în voia străduţelor din centrul isoric sau poţi fi înmiresmat dimineaţă de dimineaţă în pieţele tradiţionale. Şi totuşi, în niciun moment nu uiţi că eşti într-un oraş mare, unde traficul zumzăie la orice oră, mai ales pe Promenade des Anglais. Dar, în timp ce savurezi o cafea pe terasa celebrului hotel Negresco, îţi dai seama că zgomotul de fundal face parte din farmecul locului; pentru că nu auzi claxoane, ci „scârţâit“ de roţi puse în mişcare de fiecare dată ce culoarea semaforului redevine verde. Nicăieri în lume nu mi-a fost dat să văd mai multe decapotabile şi mai mulţi bolizi de lux ca aici. Părea că sunt în juriul unui concurs de frumuseţe pentru maşini.

Nisa a fost singura localitate de pe coastă care, în sezonul de iarnă, mi-a dat senzaţia de oraş. Saint Tropez pe de altă parte, care vara freamătă non stop, părea mai degrabă un sat care s-a dus la culcare imediat ce s-a lăsat întunericul. În sezon, numărul locuitorilor (nici 6.000 de oameni) creşte exponenţial, până la de 10 ori. Iarna însă, singurul indiciu că acesta este o gemă (aparent neşlefuită) este numărul brandurilor de lux care şi-au deschis magazine aici. Chanel şi Dior nu s-au mulţumit cu clasicele spaţii comerciale din oraş, aşa că şi-au închiriat vile, palate în miniatură. Vila La Mistralée din Saint Tropez se transformă vară de vară într-un butic Chanel, iar colecţia nu este etalată oricum, ci într-un salon aflat în buza piscinei. Nu am putut să vizitez magazinul (şi nici vila, că e privată) pentru că iarna este închis. Vara însă îşi aşteaptă clienţi de seamă precum Beyoncé, Kate Moss sau Leonardo Di Caprio, trei dintre cunoscuţii fani ai staţiunii, care îşi petrec vacanţa de vară la bordul unuia din sutele (chiar miile) de iahturi de pe coastă.

Dincolo de tradiţionalele Cannes, Nisa şi Saint Tropez, Coasta de Azur a Franţei ascunde o salbă de alte nestemate, mai puţin cunoscute, dar la fel de strălucitoare. Cam ca în lumea pietrelor preţioase. Unii preferă roşul sângeriu al rubinelor. Alţii vor rămâne pe vecie fanii diamantelor (şi cine-i poate învinui?!). Există însă şi aceia care aleg un granat sau un tanzanit, nume mai puţin răsunătoare, dar cu o strălucire la fel de puternică.

Aşa cum fiecare gemă îşi are fanii săi, aşa şi satele de pe Coasta de Azur şi-au găsit propriile legiuni de „followeri“. Eu, personal,

m-am simţit acasă în Eze, un sat cocoţat în vârf de munte, de unde marea ţi se aşterne la picioare. Şi nu oricum, ci în zeci de tonuri de albastru. Iar albastru e cea mai caldă culoare (Blue is the warmest color). Priveliştea pe de-o parte şi labirintul de străduţe pe de alta l-au cucerit şi pe Bono (solistul trupei U2) care şi-a cumpărat o casă aici. Dacă vara numărul turiştilor devine insuportabil de mare, el coboară la mal de apă, îşi ia iahtul ancorat în apropiere şi pleacă-n lume.

Sunt câteva zeci, poate sute, de case în vârf de deal în Eze, dar văzute din grădina din sat - Le Jardin Exotique - par a putea fi numărate pe degete. Ştii că eşti în Franţa însă deoarece tricolorul roşu-alb-albastru stă arborat pe un acoperiş, deasupra tuturor, deasupra caselor şi a zecilor de tipuri de cactuşi gigant din această grădină exotică.

Câteva zeci de kilometri mai departe către vest, un alt sat tradiţional franţuzesc îşi are propriile sale legiuni de fani. La fel de boem, deşi parcă ceva mai sofisticat, este Saint Paul de Vence, o localitate cocoţată din nou pe culmea unui deal, cu case aşezate atent, ca un puzzle - niciuna mai înaltă decât trebuie, niciuna pictată într-un ton diferit. Cum îţi dai seama că ai ajuns într-un loc adulat de hoarde de turişti - şi eu printre ei? Pentru că aproape fiecare parter al fiecărei case este de fapt o galerie de artă. Iar excepţie fac acele case devenite cafenele sau restaurante. Aici, în Saint Paul de Vence, sub soarele molatec de ianuarie, pe terasa cu doar două mese a unui restaurant am savurat cel mai bun lava cake din lume. Pentru o oră sau mai bine a părut că timpul s-a oprit în loc.

Uitându-mă în urmă acum şi aruncând o privire de ansamblu asupra acestei regiuni binecuvântate de natură şi de zei deopotrivă, îmi dau seama că fiecare loc are propria lui legătură cu arta. Picasso şi-a recăpătat pofta de viaţă în perioada în care a locuit în Antibes, un orăşel de costă din apropiere de Cannes. Aceeaşi localitate găzduieşte astăzi Muzeul Picasso, unde sunt expuse câteva dintre cele mai importante opere ale artistului. Picasso a stat pe Riviera Franceză doar câteva luni, însă presa străină scrie că el a reuşit să termine 23 de picturi şi 44 de desene. L-au inspirat cu siguranţă aerul romantic al zonei şi plajele pustii din acea toamnă târzie.

Ultima „staţie“ a Coastei de Azur înainte de graniţa cu Italia, orăşelul Menton, este recunoscut din două motive. Frumuseţea sa curcubeică nu este unul dintre ele, deşi ar putea fi. Este unul dintre cele mai pitoreşti locuri de pe coastă. Dar nu pentru asta este cunoscută această localitate de nici 30.000 de locuitori şi aproape la fel de multe bărci şi iahturi (bine, poate exagerez). Ci pentru că găzduieşte restaurantul Mirazur, care recent a primit şi cea de-a treia stea Michelin care-i întregeşte constelaţia. Considerat al treilea cel mai bun restaurant din lume (conform World 50 Best Restaurants), Mirazur era închis în perioada în care am mers, urma să-şi redeschidă porţile din martie, odată ce şi numărul turiştilor începe să crească.

Acelaşi orăşel, care păstrează încă ceva din farmecul de altădată, găzduieşte şi un muzeu dedicat artistului şi regizorului Jean Cocteau. Acesta este deschis indiferent de sezon. Clădirea muzeului a fost construită special pentru a expune o serie impresionantă de opere donate de un colecţionar pasionat. Ea face notă discordantă într-un oraş colorat parcă în toate culorile curcubeului, cu precădere în tonuri de roşu şi galben - şi orice nuanţă dintre cele două. Clădirea de la mal de apă este sobră şi demnă de un muzeu însă. Şi totuşi perfect integrată în peisaj.

Pictura e o artă. La fel şi desenul, gastronomia, proza sau filmul. Şi toate şi-au găsit casa pe Coasta de Azur, care în sinea ei este o operă de artă.