La ora 07.00, după ce am savurat bruschetti şi o limonadă dublă făcută cu dragoste din lămâi din curtea hotelului,am coborât cele 400 de scări care mă despart de port. Am lăsat Amalfi pentru Positano. Am schimbat un loz câştigător cu un altul. Tot câştigător.
Soarele, muntele, marea şi maşinile. Şi hotelurile. Nu sunt înalte, dar se încadrează perfect între stânci, leandri şi verdele Mării Tireniene. Mai sunt portocali, lămâi şi mandarini crescuţi pe marginea drumului. Fructele cad pe jos. Nimeni nu se oboseşte să le ia. Gândul îmi zboară la România şi la trecut. Cât de preţioase erau portocalele în timpul comunismului! În Italia sunt din belşug. Ca şi cum ar fi merele la noi.
Şi totuşi, dacă rămânea ţara sub acelaşi regim politic, cum reuşeam oare să înţelegem pe ce lume trăim? Foarte norocoşi suntem toţi cei care ne trăim visele şi visurile. 10 euro costă biletul până la Positano. Dacă, insula Capri – paradisul alb – verde este vestită pentru milionarii care locuiesc aici şi o vizitează, fostul sat de pescari Positano mai este numit Hollywoodul Europei.
Popularitatea sa, şi mai ales plasarea în zona destinaţiilor high-class, se datorează în primul rând naturii şi în al doilea rând, scriitorului american premiat cu Pulitzer, John Steinbeck, care în 1953 scria în Harper’s Bazaar: "Positano este un loc de vis, însă nu realizezi acest lucru decât după ce pleci de acolo şi simţi că dorul te roade adânc". Şi cum să nu te macine, dorul când fiecare dintre noi – chiar şi după 5 decenii de la publicarea articolului, apropo de trenduri în materie de stil de viaţă – visează să locuiască într-un loc în care muntele se întâlneşte cu marea. Şi cu liniştea.
Nu ştiu dacă tot liniştea i-a inspirat pe Mick Jagger şi Keith Richards de la The Rolling Stones când au compus piesa "Midnight Rambler" într-o cafenea din Positano… Inspiraţia şi-a găsit-o Patricia Highsmith care a scris o parte din nuvela sa, “The Talented Mr. Ripley”. Aici s-au filmat scene şi din filmul cu acelaşi nume.
Galerie foto si mai multe detalii aici
