Acum mai puţin de un an plecam într-o vacanţă în Liban. Era noiembrie, dar în Beirut şi împrejurimi era cald, deşi nu sufocant. Era bine. Bine însă din punctul de vedere al vremii doar, pentru că ţara deja era măcinată de proteste care au continuat multă vreme după ce noi ne-am întors.
Îmi aduc aminte că m-am gândit să amân, să las pe mâine ce puteam face azi, din simplu motiv că viitorul - îndepărtat sau nu - părea mai sigur.
Nu ştiu din ce motiv sau în ce moment de nebunie am decis sa mergem, când toate vocile din jur ne spuneau că ar fi mai bine să stăm acasă. Pentru cineva pe lume, mereu acasă e cel mai sigur.
Am anulat cazarea o dată. Am fost pe punctul de a anula şi biletele de avion sau măcar de a muta data zborului. N-am făcut-o, şi nu pot decât să mă bucur că am fost atât de inspirată.
Am rezervat apoi, din nou, acelaşi hotel şi am plecat. Când am ajuns era început de weekend şi se prevedea agitaţie. Dar nu a fost. Au fost trei zile pline, dar cu plimbări şi mese îmbelşugate cum doar în Liban am văzut. Iar luni, când era sărbătoare naţională şi o nouă zi liberă după weekend, exact când ne-am întors acasă, oamenii au revenit în stradă.
Nu ştiu dacă a fost noroc pur. Îmi place să cred că pentru noi a fost. Un moment de pace în mijlocul furtunii. Îmi place totodată să zic că a fost după sufletul nostru. Pace.
Mi-am adus aminte de Liban de mai multe ori de-a lungul acestor luni. În diferite contexte. Protestele au continuat - şi astăzi sunt oameni în stradă care cer schimbări din temelii ale unei clase politice măcinate de corupţie. Dar, cel mai recent, mi-am amintit de micuţul stat aflat la confluenţa atâtor lumi în contextul tragediei care a lăsat mută o lume.
Mă uitam la imagini cu Beirutul după explozie. Am văzut şi revăzut filmuleţe cu momentul tragediei şi nu puteam să îmi imaginez că acea metropolă cosmopolită pe care eu o văzusem nu mai există. Sute de mii de oameni sunt fără o locuinţă. Mult mai mulţi sunt afectaţi. Şi totul s-a întâmplat în câteva minute.
Mă simt privilegiată că am ajuns să văd această lume înainte de tragedie şi sper să ajung să o văd şi după. Cert e că Beirutul nu cred că va mai fi la fel. Skyline-ul oraşului mi-a amintit de New York, deşi pe străduţele din centru simţeai pe alocuri aerul parizian, pe când în zonele aglomerate te teleportai - involuntar şi pentru câteva clipe - în Istanbul. Nu degeaba se spunea că e un oraş cu o viaţă aparte, care trăia şi fremăta la orice oră din zi şi din noapte, pe ale cărui străzi te îmbătai de arome care mai de care mai delicioase.
Acum, Beirutul nu mai e la fel. Şi nu va mai fi. Dar eu sper şi vreau să cred că oamenii de acolo vor avea energia să-l reconstruiască, să-l reînvie, cărămidă cu cărămidă. Dar va dura. Roma nu a fost construită într-o zi.
Dar ce voiam să zic de fapt e că e bine să nu amâni, să trăieşti în prezent şi să te bucuri. Pare clişeistic, poate e. Dar dacă cineva mi-ar fi spus acum câteva luni să nu amân o călătorie pentru că va veni o pandemie care va bloca lumea şi apoi o ţară va fi zguduită din temelii de o explozie devastatoare, aş fi zis că nici în filmele din genul thriller nu pot apărea atât de multe plot-twist-uri. Ei bine m-am înşelat.
Aşa că, dacă vă gândeaţi vreun moment să nu mâncaţi prăjitura aia cu ciocolată că e seară şi îngraşă sau dacă voiaţi să terminaţi mâine cartea aia bună de pe noptieră, aş aminti ceva ce mi-a spus acum mulţi, mulţi ani o prietenă. Mai bine trăieşti cu regretul că ai făcut-o decât că nu!
Cristina Roşca este Editor-şef După Afaceri Premium
