Un sofer de tir, in preumblarile lui prin lume, gaseste la un popas pe autostrada o prostituata pe care o suie in camion si o roaga sa ii incalzeasca mancarea, dar neaparat sa i-o arda si in timpul asta sa tipe la el si sa-l insulte. Dansa e de acord, dar, mirata, il intreaba de ce alege un asa abuz in locul unor servicii respectuoase, ca doar e platita. La care camionagiului i se umezesc ochii si ii spune: "Mi-e tare dor de nevasta si de casa".
Asa si mie, dupa o vara mediteraneeana, mi s-a facut un dor crunt de balacareala noastra de acasa, de un pic de televizor romanesc, putina politichie din Romania, cu toate dum-dumurile posterioare. Si de-abia asteptam sa fiu martor la toate pregatirile discrete si fine pentru alegeri si sa ma bucur de candoarea candidatilor. Stiti de ce se numesc asa? In Roma antica, cei care voiau sa acceada intr-o functie de stat se imbracau in alb, vorbeau frumos si erau foarte candizi. Si atunci poporul ii recunostea si avea incredere in ei, ca doar erau albi ca zapada si la vorba si la port. Sunt sigur ca si daca nu v-as fi povestit eu istoria asta, v-ati fi dat si dumneavoastra seama ca numele lor nu poate veni decat de la cat de candizi sunt. Pana una-alta, eu mi-am pus plasa de sarma ghimpata pe televizor, ca nu cumva sa sara vreunul din ei la mine in casa.
Dar ei sunt ei - treaba lor (ma rog, e si treaba noastra ca dupa ce ii alegem fac cu noi ce ar trebui sa faca acasa cu partenerele). Important e ca mi-a fost dor de limbaiesisme, de patapievicisme, de cartarescienisme - astia mi se par foarte simpatici si candizi la randul lor. Mirciulica Limbaies, cum il alinta prietenii care il cunosc de multa vreme, ma impresioneaza la maxim, mai ales gratia cu care isi exprima el punctul de vedere: "animalic", "haita", "criminali" - discursul dansului e de o poezie si de un romantism analitic greu de egalat. Daca nu chiar imposibil. Cred ca si in ziarul in care isi publica articolele ar trebui puse niste mici cotete cu plasa peste text, ca sa nu sara cainele rau si sa muste. Cu siguranta e foarte ok sa scrii din intunecimea apartamentului tau fara sa iesi la rampa. Ati observat ca HR Pipievici si Mircea Limbaies fac concurs - cine stie si poate sa curete mai eficient posteriorul marinaresc? Mai alb si mai curat - Mr Muscolo si Mr Picilit.
Dar serios ca mi-a fost dor de ei, pentru ca asa garantat nu ne plictisim. Fata de Patapievici si Mihaies, Gabi Liiceanu e o palida umbra a lingaismului. Nu intra in primii trei nici daca pana la sfarsitul alegerilor ar baga in fiecare zi. Daca nu merge la scoala de tineret de la Costinesti, nu are cum sa prinda din urma ramasitele uteciste. Dupa cum bine mi-a zis o vecina despre Patapievici, "asta daca numai se pisa, filosof ramanea".
Nu e cea mai minunata introducere pentru un restaurant de exceptie, dar ce sa facem, asta e realitatea in care traim. Si de care mi s-a facut mie dor cand leneveam pe Mediterana. Dar si mai dor mi-a fost de un pic de slana de casa, frageda, cu un pic de carnita si rece, cum se taie slanina vara, nu grasa de iarna. Si de zacusca de toamna, mai de criza, ca nu se mai pun chiar de toate in ea, ci ne descurcam cu niste ardei si vinete. Dor mi-a fost si de sorici proaspat si crocant, de fasolea batuta mai cremoasa ca cel mai bun humus, de jumarile care ti se topesc in gura si de branza de burduf sarata si piscacioasa, tavalita prin marar. Toate minunile astea se gasesc intr-un restaurant pe numele lui Zece Mese, un pic ascuns pe langa Pache Protopopescu, unde sincer nu te-ai astepta sa mananci atat de bine.
Nu ca restaurantul nu e frumos - intr-o vila bine ingrijita sunt aranjate vreo doua saloane spatioase, luminoase si bine aerisite, pentru ca patronul a rezistat ispitei de a le ticsi cu mese ca sa faca cinci lei mai mult pe zi. Pe pereti si pe mese rad la oaspeti farfuriile colorate de Corund, muzica e numai buna pentru masa si siesta, iar chelnerii sunt serviabili si tantosi - cam abstracti in gandire, dar merge. Mai ales ca mancarea m-a facut sa uit de pastele din Positano.
Cand iti aduc ditamai platoul cu antreurile despre care vorbeam, nici nu zici ca e criza. Dar am inteles ca domnul presedinte a anuntat ca va termina criza joi la ora 4. Eu cred ca toti analistii astia natangi n-au inteles nimic. Criza asta economica si financiara s-a declansat pentru ca unii conspirationisti au panicat opinia mondiala cu nefericita posibilitate ca domnul presedinte n-ar mai iesi la al doilea mandat. Asta a produs o bulversare mondiala, Madoff s-a speriat si el, Brothersii au cazut in derizoriu, iar apoi in faliment si iata cum suportam noi consecintele acestor zvonuri.
Bine ca mai exista restaurante ca Zece Mese, cu mancare care te vindeca de panica si de inima rea. Locul e cu siguranta una dintre cele mai placute descoperiri de anul asta, cu o mancare de casa cum rar mi-a fost dat. E un amestec de secuism, ungurism si ardelenism incredibil de gustos. Aici sigur e mana unei bucatarese unguroaice, nu a unui chef michelinizat. O sa va convingeti cand mancati ciorba de pui (gustoasa, cremoasa, cu multe bucatele din piept de pui, legume si smantana - asta e leac pentru orice) sau ciorba de fasole in pita, pentru care merita sa vii si de la celalalt capat al Bucurestilor. Si tocmai cand ma consideram eu multumit, a venit ciorba de varza cu afumatura si am trecut la nivelul urmator - am uitat de toate si am fost fericit. Exista o diferenta intre zama de varza à la Cluj (Lucskos) si ciorba de varza. Ele sunt oarecum asemanatoare ca si concept gastronomic, dar un connaisseur va sti oricand sa le deosebeasca. E ca si cum ai compara bouillabaisse-ul din Marsilia cu bouillabaisse-ul din Monte Carlo. Eu fac diferenta si va spun ca la nivel de ciorba de varza nu exista nimic care sa bata zama asta de la Zece Mese. Varza e taiata marunt si fin in ciorba de varza, dar in Lucskos e toata asa, mai taraneste. La restaurantul de langa Pache, varza moale e in compania unui ciolan afumat bine fiert si care apoi e pus cu darnicie in strachina, iar o boare de roseala ca un asfintit fin e data de trei firicele de boia. Bine ca exista prietenii mei Relu si Mariana la Cluj, pentru ca altfel n-as mai avea de ce sa ma duc pe acolo, avand in vedere ca am gasit si in Bucuresti un loc unde se face o ciorba perfecta de varza. Imi place ca e afumatura din belsug, mai mult ciolan decat a vazut Parlamentul pe total.
Imi pare rau ca am aberat atat despre netrebnicii astia de filosofi tampiti (dupa cum spuse presedintele) si n-am acordat cuvenita atentie minunatiei de mancare de la Zece Mese. Dar la felul doi deja imi pierise orice Mihaies din minte si m-am concentrat in intregime asupra snitelului ciobanesc cu cartofi gratinati si asupra fripturii tiganesti care merge de minune cu ciupercile zemoase la gratar. Piesa de rezistenta au fost coastele afumate de porc, care mi-au provocat o amnezie temporara: n-am mai stiut ca vin alegerile, ca politicienii bat in fiecare zi noi recorduri de tupeu, ca "intelectualii" au ajuns o gluma proasta. Pur si simplu am savurat o mancare exceptionala si m-am simtit bine.
Stare care a continuat si la desert, cu crema de zahar ars care arata ca niste bucati de ciocolata de casa, cu urechea prietenului (galuscute cu prune si scortisoara) si cu prajitura cu visine - desertul copilariei mele, pe care il facea bunica in fiecare saptamana.
In incheiere, mai spun doar ca fiecare epoca are baieti de curte - a fost Voltaire, a fost Victor Hugo, multi care au simtit nevoia sa faca ceva pentru o masa mai calda. Iar unii de sorginte mai recenta, din epoca de trista amintire, si astazi sunt blamati. Numai ca nea Mihaies si nea Patapievici si Gabita si Mirciulica ar trebui sa stie ca meseria asta de lingau e grea. Altii au lasat in spate opere de arta, nu prostii de doi lei.
