Furci de tors, argintărie, tablouri, fotografii, mobilier din lemn masiv, lăzi de zestre şi cufere. Nu e colecţia generoasă a unui muzeu, ci cea adunată de-a lungul anilor de Grigore Ghyka, descendent al ultimului domnitor al Moldovei, provenit dintr-o familie care a dat acestei regiuni nu mai puţin de zece conducători. A pus laolaltă moşteniri de familie şi achiziţii din târguri de obiecte vechi şi valoroase şi aşa se face că, în timp, casa lui Grigore Ghyka a devenit, pas cu pas, un adevărat muzeu.
Uşa casei lui – situată undeva în zona 1 Mai din Bucureşti – este deschisă atât prietenilor, cât şi celor curioşi să afle o bucăţică din istoria familiei Ghyka. De şase ani, aici este „acasă“ pentru Grigore Ghyka, după ce, vreme de circa patru decenii, a locuit în Statele Unite ale Americii împreună cu mama lui, care, în ciuda condiţiilor restrictive ale regimului comunist, a reuşit să plece din ţară în 1976.
Din 2006 însă, moştenitorul familiei Ghyka a început să vină tot mai des în România, întâi pentru a-şi petrece vacanţele aici, apoi pentru a sta în Bucureşti vreme de câteva luni pe an. „În 1976, mama a plecat în Statele Unite ale Americii cu mine, cu fratele meu Alexandru – cu doi ani mai mare, şi cu două valize. Acolo ne aştepta bunica mea, plecată cu opt ani înainte. Am ajuns în SUA neştiind că vom rămâne acolo. Era vara anului 1976, chiar în timpul Jocurilor Olimpice de la Montreal, unde Nadia Comăneci a obţinut primul zece“, povesteşte Grigore Ghyka.
Cei doi copii aveau să afle abia mai târziu că Statele Unite ale Americii vor fi „acasă“ pentru ei, iar tatăl lor, de profesie medic la Institutul Cantacuzino, avea să rămână în România, el neavând norocul de a putea pleca, mai ales că părinţii săi, stabiliţi în Galaţi şi vârstnici, aveau nevoie de el aici.
Cu câteva luni înainte de a pleca, tatăl – care purta acelaşi nume pe care i l-a dat şi lui, Grigore Ghyka – le arătase celor doi copii o fotografie cu Casa Albă şi îi întrebase dacă ar vrea să o viziteze. Era felul lui de a-i anunţa că vor pleca pe tărâm american.
Prima dată au revenit în România în 1983, adică şapte ani mai târziu de la momentul emigrării. Au venit abia atunci, pentru că primiseră deja cetăţenia americană şi nu riscau să nu se mai poată întoarce în SUA. După 1990 însă, Grigore Ghyka a revenit la cetăţenia română. Tot din cauza condiţiilor politice, în 1983, pentru că Grigore Ghyka era cetăţean american, tatăl său a trebuit să meargă la poliţie şi să declare că are un străin acasă.
Vizita s-a terminat însă, iar Grigore Ghyka şi mama lui s-au întors în SUA, unde, 15 ani mai târziu, a început să lucreze pentru faimoasa casă de licitaţii Christie’s, locul în care visase dintotdeauna să fie angajat.
„Am lucrat acolo zece ani, până în 2008. Era ca la bursă, tot timpul putea să sune cineva interesat să participe la o licitaţie. După primii ani, am trecut într-un departament unde aveam contact cu unii dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri americani. Pentru a putea lua parte la o licitaţie, condiţia era ca participantul să aibă o colecţie personală cu o valoare de minimum 100 de milioane de dolari sau să liciteze minimum 10 milioane de dolari pentru obiectul dorit“, spune Grigore Ghyka.
Îşi aminteşte de pildă că, în 2006, a fost implicat într-o licitaţie pentru o operă semnată de Constantin Brâncuşi, iar pentru cei interesaţi era fascinant că licitaţia era intermediată chiar de un român. Opera s-a vândut în cele din urmă cu 24 de milioane de dolari.
Când a plecat de la Christie’s, a început să redescopere România. Venea aici din ce în ce mai des şi aşa a aflat de existenţa casei în care stă acum, fostă proprietate a familiei sale, naţionalizată în comunism. Deşi familia Ghyka a redobândit casa după 1990, aceasta era ocupată de cinci familii de chiriaşi, care aveau dreptul, potrivit legisla-ţiei vremii, să o cumpere. După mai multe procese, casa a revenit în proprietatea familiei, iar Grigore Ghyka şi-a adunat aici toate pasiunile şi amintirile, creându-şi un refugiu al său.
„Odată cu vârsta, au început să-mi placă locurile mai mici şi mai liniştite. Îmi place enorm Bucureştiul vara, îmi place liniştea aceea atunci când lumea pleacă în vacanţă. Îmi aduce aminte de copilărie.“
Deşi casa e plină de obiecte care te fac să te sfieşti când îţi dai seama de valoarea lor, spaţiul e suficient de aerisit cât să te lase să le admiri pe toate în tihnă. O parte din obiecte sunt moştenite, au trecut prin apartamentul său din New York – pe care l-a vândut între timp, iar altele sunt achiziţionate cu diferite ocazii, de la târguri de antichităţi, din anticariate sau de la alţi colecţionari.
„Obiectul meu preferat, dintre toate, este un jurnal al unei rude a familiei Ghyka, lăsat moştenire tatălui meu, şi el pasionat de lucrurile vechi. Jurnalul acesta este de fapt o sumă de desene care arată modul în care erau organizate toate prânzurile şi cinele date în casa acestei rude, Lala de Bellois, născută Bibescu şi căsătorită Cesianu.“
Protocoalele vremii spuneau că bărbaţii nu trebuia să stea la masă unul lângă altul, iar cei mai importanţi invitaţi stăteau cât mai aproape de gazdă. O altă regulă era ca mâncarea oferită oaspeţilor să nu se repete niciodată, astfel că acest jurnal era o valoroasă trecere în revistă a evenimentelor găzduite în diferitele case în care a locuit posesoarea lui, începând cu anul 1892, când au fost scrise primele pagini. În document apar menţionate nume ale familiilor boiereşti Catargi sau Cantacuzino, emblematice pentru istoria română.
Dincolo de jurnal însă, Grigore Ghyka păstrează în casa lui o sumedenie de obiecte din argint – vase şi bijuterii, covoare, mobilă, furci de tors şi de fân. Până şi bucătăria este dotată cu aceleaşi ustensile peste care timpul şi-a pus pecetea, dar care au fost transformate astfel încât să fie încă funcţionale.
O dată pe an, când mama lui vine în ţară, Grigore Ghyka găzduieşte în casa sa o petrecere de pomină, cu apropiaţi şi prieteni. Degustă băuturi fine, ascultă muzica specifică unor vremuri de mult apuse, fumează ţigări subţiri şi amestecă parfumuri aromate, în amintirea vremurilor de nobleţe ale familiei Ghyka.
Poate vă întrebaţi însă de ce numele Ghyka este scris astfel, şi nu simplu – Ghica.
„Există mai multe ramuri ale acestei familii, iar atunci când s-a renunţat la alfabetul chirilic, fiecare dintre ele a ales cum să scrie acest nume“, spune Grigore Ghyka.
Descendentul familiei de domnitori mai merge în Statele Unite ale Americii doar o dată pe an, în amintirea timpului pe care l-a petrecut acolo şi care i-a îndeplinit visul de a lucra la Christie’s. Adevăratul „acasă“ pentru el este însă în Bucureşti, locul care, prin istorie şi amintiri, îi aduce liniştea pe care nu a găsit-o în visul american.
