Era ora 11. Azi, sâmbătă. La galanterele pline nu mai departe de acum două zile, azi era o coadă de vreo zece persoane, privind cu jind la cele câteva bucăţi de carne care mai rămăseseră neatacate. „Numai de nu s-ar da ceafa aia până îmi vine rândul...”, se citea în privirea unui cumpărător cu coşul deja doldora cu pâine şi legume. Şi totuşi, magazinele de cartier precum acesta sunt cele mai bune variante care au mai rămas pentru cei care nu au dat iama deja în hipermarketuri.
Atmosfera e ca de un soi de Crăciun, dar sumbru. Cozile sunt întocmai ca de sărbători, doar că scopul goanei după... orice e altul.
„Vinde cineva la mezeluri aici?”
„Da, doamnă, dar cred că e prinsă colega mea dincolo, la carne.”
„Păi şi nouă cine ne dă produse?”
„Staţi că vin eu de la casă imediat.”
Şi s-a dus. La casă au rămas alţi patru-cinci clienţi aşteptându-şi rândul până să poată ieşi cu sacoşele pline şi zilele goale de orice alt plan în afară de cel de a se încuia în casă. Până când? Chiar. Până când?
Întâmplarea face că sâmbăta era deja, pentru mine, ziua mea de cumpărături. Cam în jurul prânzului, îmi luam sacoşa aia pentru cumpărături consistente şi coboram la parterul blocului, completând ce lipsea din oferta lui cu produse de la Shop & Go, câteva zeci de metri mai departe, sau de la non-stopul de peste drum.
Isteria de acum două săptămâni, când mă împiedicam de ştiri, postări şi fotografii cu oameni şi coşuri încărcate de făină mă făcuse să privesc cu un soi de aer superior. O recunosc. Mi se părea prea mult, prea devreme, exagerat. Azi parcă totuşi, când puneam produse în coş, simţeam că nu-s cumpărăturile mele de weekend. Mă aşteaptă măcar şapte zile de stat în casă. Hai să mai pun nişte roşii în plus.
La vreo sută de metri distanţă de magazinul de la parterul blocului, în rafturile de paste ale unui Mega Image Shop & Go bate vântul. Nu ştiu ce lupte s-au dat până când marfa s-a evaporat, dar cert e că doar câteva pungi de fidea au rămas înghesuite pe ultimele două rafturi. Cele mai greu accesibile. Alţii îşi făceau provizii de bere, vin sau cidru. În definitiv, priorităţile sunt diferite pentru fiecare.
Frica de a rămâne fără obiectele strict necesare, în principal fără mâncare, în condiţii de izolare contra coronavirus, i-a scos din casă pe bucureşteni de dimineaţă devreme. La ora 7, tot sâmbătă, în Carrefour Orhideea rafturile cu alimente bune de stocat erau deja goale. Conserve, pungi de făină, toate pe cale de dispariţie.
„Noi am fost foarte devreme şi deja erau rafturile goale. Dar am mai găsit chestii de cumpărat. Mi se pare totuşi că la magazinele mici, de cartier, găseşti totul. În supermarketuri nu prea mai sunt multe. Am văzut totuşi dezinfectanţi la intrare, asta mi s-a părut cool”, îmi povestea la prânz Raluca, o prietenă care s-a încumetat să meargă în Carrefour pentru „alimentare”.
La non-stop, vânzătoarea, activată deja de ritmul în care trebuie să scaneze produsele, îşi alocă timp ca, după fiecare client, să-l anunţe pe următorul să nu se îngrămădească la casă până nu se eliberează. Mai puţină interacţiune, mai multă grijă.
Teama că un duşman nevăzut ar putea să ne atingă şi să ne trimită direct în statistici a născut în fiecare dintre noi o precauţie de care nu ne credeam în stare.
E un soi de Crăciun şi în liniştea de afară, în pustietatea de pe străzi, în maşinile singuratice care înţeapă din când în când tăcerea. De pe 25 decembrie nu am mai simţit atâta linişte. Şi nu-mi imaginam că aşa ceva ar fi posibil într-o zi normală - teoretic, în vremuri în care agitaţia ne intrase în ADN.
„Cadoul”, continuând în acelaşi spirit, ar putea să ne fie învăţarea. Precauţia, acceptarea faptului că uneori trebuie să ne supunem. Să stăm în casă, dacă situaţia o cere. Să ne reapucăm de cartea pe care o lăsasem neterminată. Să facem linişte. Şi să sperăm că va trece repede. Şi fără consecinţe grave.
