Data de 31 august 2020 este primul termen în ceea ce priveşte raportarea în Uniunea Europeană (UE) în conformitate cu DAC6 - Directiva europeană care impune contribuabililor sau intermediarilor să raporteze, în scop fiscal, anumite tranzacţii transfrontaliere. Deşi acest termen a fost amânat cu şase luni în majoritatea statelor europene în contextul pandemiei de COVID-19, inclusiv în România, data limită de raportare a tranzacţiilor „istorice”, încheiate în perioada 25 iunie 2018 – 30 iunie 2020, a rămas 31 august 2020 în state precum Austria, Germania, Finlanda şi, în anumite cazuri, Polonia, jurisdicţii în care se află parteneri comerciali importanţi ai multor societăţi din România. Aceasta înseamnă, că începând din 31 august, inclusiv tranzacţii care implică societăţi comerciale din România vor fi raportate către autorităţile fiscale din diverse state membre UE.
Pentru mediul de afaceri din România, amânarea termenelor de raportare este binevenită, întrucât, în contextul incert al anului 2020, puţini contribuabili au reuşit să finalizeze analiza tranzacţiilor prin prisma DAC6.
Impactul DAC6 asupra contribuabililor
Macroeconomic vorbind, este unanim acceptat faptul că schimbul automat de informaţii în domeniul fiscal între statele membre UE este esenţial în atingerea obiectivului de a asigura o impozitare echitabilă, mai exact impozitarea profiturilor în jurisdicţiile în care este generată valoarea fiscală.
Însă, deşi schimbul automat de informaţii este deja în vigoare în mai multe arii de câţiva ani (raportările efectuate de bănci pentru veniturile din dobânzi, raportările de tipul „Country-by-Country” pentru tranzacţiile intra-grup, raportarea soluţiilor fiscale anticipate transfrontaliere etc.), extinderea schimbului de informaţii asupra tranzacţiilor cu risc fiscal căpătă alte dimensiuni prin prisma conţinutului şi modului de raportare. Practic, tranzacţiile cu risc fiscal trebuie autoevaluate pe baza unor semne distinctive, însă acestea sunt formulate de o manieră generală, astfel că, în anumite circumstanţe, poate fi adusă în sfera de raportare orice tranzacţie internaţională.
Pentru contribuabilii români, implicaţiile pot fi multiple, în primul rând din cauza faptului că este de aşteptat ca, odată raportată o tranzacţie internaţională conform DAC6, profilul de risc al respectivului contribuabil să crească, iar în cadrul unei inspecţii fiscale, tranzacţia în cauză să fie verificată cu prioritate, chiar dacă aceasta este una cât se poate de validă şi fundamentată din punct de vedere economic şi comercial.
În acest context, una dintre marile provocări în aplicarea DAC6 este aceea de a evita raportarea excesivă, din considerente de prudenţă. Având în vedere caracterul general şi, uneori, subiectiv în ceea ce priveşte evaluarea semnelor distinctive, poate exista tentaţia ca, atunci când există dubii cu privire la caracterul raportabil al unei tranzacţii, respectiva tranzacţie să fie totuşi raportată pentru a evita amenda pentru neconformare. Însă, în acest caz, prudenţa poate avea efecte adverse pentru contribuabil, pentru că va crea prezumţia că tranzacţia raportată chiar prezintă risc fiscal, aspect dificil de invalidat ulterior, în cazul unei inspecţii fiscale, şi care poate avea consecinţe nedorite (refuzarea unor beneficii fiscale, neaplicarea convenţiilor de evitare a dublei impuneri, imposibilitatea de a beneficia de neutralitate fiscală în cadrul reorganizărilor, nedeductibilitatea unor cheltuieli etc.).
Aşadar, este nevoie de precauţie în identificarea tranzacţiilor raportabile pentru că, pe de o parte, raportarea excesivă poate expune contribuabilii unor riscuri de investigaţii şi ajustări fiscale din partea autorităţilor. Pe de altă parte, neidentificarea şi neraportarea acestora la timp poate atrage amenzi de până la 100.000 lei pe tranzacţie (una dintre cele mai mari amenzi prevăzute de Codul de Procedură Fiscală).
Cui revine obligaţia de raportare?
Raportarea în baza DAC6 trebuie realizată cu precădere de către intermediarii din spaţiul UE (consultanţi fiscali, avocaţi, bănci, societăţi de servicii de investiţii financiare etc.), însă, în lipsa raportării de către intermediari, contribuabilul relevant preia această obligaţie.
Totodată, este important de menţionat că intermediarul care, potrivit legii, este obligat să păstreze secretul profesional (avocaţii, consultanţii fiscali, băncile etc.), poate raporta un aranjament transfrontalier pe care îl proiectează sau la care ştie sau ar trebui să ştie că s-a angajat, prin acordarea de asistenţă sau consiliere în implementarea oricărei etape din cadrul acestuia, doar dacă obţine acordul scris al contribuabilul relevant.
Astfel, chiar daca ne-am aştepta ca intermediarii să fie cei mai afectaţi prin prisma raportărilor şi a procedurilor de implementare a DAC6 - colectare a informaţiilor, obţinerea de aprobări, formarea personalului care este implicat în aranjamente transfrontaliere – , obligaţia de raportare care revine contribuabililor relevanţi nu trebuie subestimată, aceştia având ei înşişi obligaţia de raportare ori de cate ori nu există un intermediar sau acesta nu are obligaţia de raportare. De altfel, este de aşteptat ca intermediarii care, din prudenţă, vor dori raportarea unor tranzacţii, să încerce să obţină acordul contribuabilului în acest scop, dar să nu îl obţină. În astfel de situaţii, obligaţia de raportare rămâne la contribuabil.
Care sunt dificultăţile care pot apărea în stabilirea obligaţiilor de conformare la DAC6?
Provocarea principală constă în efectuarea autoevaluării unei tranzacţii prin prisma celor cinci categorii de semne distinctive prevăzute de directivă, care sunt generale şi, uneori, dificil de interpretat. În plus, anumite tranzacţii trebuie să treacă şi un test al beneficiului principal (care să demonstreze dacă are ca scop principal evitarea taxelor) pentru a se putea considera că semnul distinctiv este îndeplinit. Acest test este unul abstract şi subiectiv, dar de el depinde dacă aranjamentul este raportat sau nu.
În anumite ţări, precum Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord sau Germania, există clarificări cu privire la interpretarea acestor semne distinctive, dar în România ghidul DAC6 încă se lasă aşteptat.
Astfel, în momentul de faţă, deşi ne mai despart doar câteva luni până la primul termen de raportare din România, sunt încă multe aspecte neclare. Dintre acestea, menţionăm interpretarea „avantajului fiscal” din cadrul testului beneficiului principal, lista concretă a jurisdicţiilor cu regim fiscal preferenţial, neconcordanţe între legislaţia naţională şi textul directivei în ceea ce priveşte anumite semne distinctive etc.. În acest context, contribuabilii fie trebuie să îşi însuşească cunoştinţe de specialitate în materie de impozitare internaţională, pentru a putea efectua autoevaluarea, fie apelează la consultanţi fiscali şi juridici pentru a se asigura că respectă regulile impuse de DAC6.
La toate acestea se adaugă şi dimensiunea analizei şi presiunea timpului, întrucât DAC6 se aplică aranjamentelor transfrontaliere „istorice” derulate între 25 iunie 2018 şi 30 iunie 2020 (cu termen de raportare 28 februarie 2021), urmând ca raportarea DAC6 să se alăture raportărilor fiscale recurente ale agenţilor economici. Pentru tranzacţiile desfăşurate după 1 iulie 2020, raportarea se face în termen de 30 de zile, care va curge de la 1 ianuarie 2021. Astfel, este oportună efectuarea analizelor şi implementarea procedurilor DAC6 până cel târziu la finalul anului 2020, prima potenţială raportare fiind la finalul lunii ianuarie 2021.
În concluzie, strategia UE de a se ajunge la un sistem de impozitare echitabilă continuă, poate şi mai intens acum, în virtutea eforturilor de a asigura finanţarea necesară refacerii economiilor statelor membre afectate de pandemie. În acest context, efectuarea analizei şi implementarea procedurii DAC6 ar trebui să devină o prioritate pentru orice societate care derulează tranzacţii internaţionale semnificative, întrucât procesul de analiză şi conformare poate dura şi câteva săptămâni.
Mihaela Popescu-Ichim, Director Taxe Directe, şi Anca Ghizdavu, Manager Taxe Directe, Deloitte România
