În cea mai mare parte a ultimelor două secole, industria americană a petrolului şi gazelor naturale şi-a scos averea din formaţiuni geologice poroase subterane din care hidrocarburile puteau fi scoase cu uşurinţă la suprafaţă. Cele mai bune din acele exploatări au început să sece în anii 1970, iar importurile au început să crească. Fracturarea hidraulică şi forarea orizontală au permis producătorilor de petrol şi gaze naturale să foreze mai adânc şi în formaţiuni sedimentare mai compacte, mai puţin poroase.
Problema apare dacă este analizat ritmul în care se reduce producţia la aceste puţuri noi, neconvenţionale. David Hughes, un veteran cu o experianţă de 32 de ani la agenţia de analiză geologică a Canadei, a calculat că rata medie de epuizare a exploatărilor convenţionale de petrol din întreaga lume este de 5% pe an. Spre comparaţie, rata de epuizare a exploatărilor de petrol de şişt din câmpul Bakken din Dakota de Nord – emblematice pentru „revoluţia“ gazelor şi petrolului de şist din SUA – este de 44% pe an. La unele puţuri, producţia scade cu 70% şi chiar mai mult în primul an.
Puţurile de extracţie a gazelor de şist au aceleaşi probleme, astfel că producătorii sunt nevoiţi să sape puţuri noi pentru a compensa scăderile. Aceasta determină ceea ce Hughes şi alţi critici numesc eforturi neîntrerupte şi nesustenabile cu cheltuieli de capital tot mai mari în căutarea unui echilibru.
„Cele mai bune locuri sunt de obicei exploatate primele, astfel că, pe măsură ce timpul trece, activităţile de forare se mută în locuri mai dificile. Puţurile costă la fel, dar produc mai puţin şi de aceea trebuie să produci mai mult pentru a compensa scăderile“, a explicat Hughes. Situaţia se complică pentru producători dacă preţurile gazelor scad, un preţ mic făcând nerentabile exploatările. La actualele preţuri, sau chiar un pic mai mari, Hughes estimează că producţia de gaze de şist va continua să crească doar încă patru ani.
Pe acelaşi ton conservator, Art Berman, geolog din Houston, a cerut într-un articol publicat de Oilprice.com reevaluarea estimărilor privind longevitatea „revoluţiei“ şistului în SUA. „Nu am nimic contra şistului, dar să recunoaştem câteva lucruri. Producţia din formaţiunile de şist nu este o revoluţie, ci o petrecere de pensionare“, a scris Berman.
„Revoluţia“ şistului nu este în pericol, deocamdată, dar în niciun caz nu va aduce secolul gazelor naturale promis de Obama. Nici gazele de şist şi nici petrolul de şist nu vor asigura SUA independenţa energetică. Pentru a face acest vis realitate, Statele Unite trebuie să-şi diversifice sursele de energie, să facă eforturi mai mari pentru a-şi creşte eficienţa consumului şi pentru a elimina risipa de energie.
