♦ Soluţia găsită de guvern pentru seceta din Khuzestan este tot apa din Karun, din bazinele superioare, după 30 de ani de avertismente că resursele de apă se epuizează.
Acum zece ani lumea arabă a fost zguduită de proteste, revoluţii şi apoi contrarevoluţii şi războaie civile pe fondul scumpirii alimentelor şi al greutăţilor provocate de schimbările climatice. Inflaţia a revenit în forţă, iar dezastrele provocate de vremea extremă se ţin lanţ. Iran, unul dintre cele mai puternice state dictatoriale, trece printr-o criză acută de apă. Tunisia trece printr-o criză de democraţie. În lumea arabă sunt din nou turbulenţe sociale.
În urmă cu un deceniu începeau în Nordul Africii şi în Orientul Mijlociu o serie de cutremure sociale şi politice ale căror efecte se văd şi astăzi. Ceea ce este cunoscut ca „Primăvara arabă“, proteste de amploare contra unor regimuri considerate corupte şau abuzive, se continuă în prezent prin, spre exemplu, războiul civil devastator din Siria şi foametea ucigaşă din Yemen. Yemen trece prin cea mai gravă criză umanitară din istoria ultimelor zeci de ani a omenirii, deşi ţara are vecini mai bogaţi. Viaţa devenise mai grea atunci din cauza scumpirii alimentelor, mai ales a cerealelor. În prezent, inflaţia accelerată de după pandemie, perturbările din lanţurile de producţie şi aprovizionare globale, decalajele mari dintre cerere şi ofertă, seceta sau inundaţiile fac ca alimentele să se scumpească din nou.
În provincia Khuzestan, din sud-vestul Iranului, oamenii sunt disperaţi, scrie Deutsche Welle. Din martie, ei se confruntă cu secetă extremă, iar acum au ieşit în stradă pentru a-şi exprima furia faţă de un guvern care administrează prost resursele de apă. Protestele au dus la moartea a patru persoane, spun sursele oficiale, împuşcate de agitatori necunoscuţi. Guvernul iranian se teme că protestele se vor extinde şi a încercat să taie comunicaţiile dintre protestatari cu închideri repetare ale internetului. Însă demonstraţiile au scăpat de sub control şi s-au răspândit în alte provincii. Alţi oameni au murit în mai multe oraşe. Problema lipsei apei este exacerbată de politica guvernului de a stimula creşterea economică prin construirea de baraje. Iranul are astăzi 192 de rezervoare, de zece ori mai multe decât în urmă cu patru decenii. Dar acestea sunt soluţii rapide care funcţionează doar pe termen scurt. Părerile critice nu sunt dorite. Spre exemplu, specialiştii au avertizat Teheranul că nu este o idee bună să construiască lacuri de acumulare într-o ţară secetoasă deoarece astfel este grăbită evaporarea apei. Serviciul meteorologic iranian a calculat că perioada octombrie 2020-iunie 2021 este cea mai secetoasă din ultimii 53 de ani şi că temperatura medie din ţară a crescut cu 20C din anii 1960 încoace. Iar cantitatea de precipitaţii a scăzut cu până la 20% în ultimii 20 de ani. Cu toate acestea, ministerul energiei a construit încă patru baraje doar pe râul Karun, cel mai mare şi singurul navigabil din ţară - în teorie. Acum apa este prea puţină pentru a permite circulaţia bărcilor şi a altor ambarcaţiuni. Podul de 500 de metri care traversează răul în oraşul Ahvaz, din Khuzestan, străbate doar un teren arid. Experţii în mediu spun că penuria de apă se datorează şi dezvoltării agricole prost înţelese.
Iranul este o ţară închisă faţă de comunitatea internaţională, în mare parte datorită politicilor guvernului, iar acesta se concentrează pe maximizarea autosuficienţei. În această direcţie, producţia agricolă este stimulată cu orice preţ, inclusiv cel al exploatării până la secătuitre a apei din pânza freatică de la mare adâncime. Culturile tradiţionale din Khuzestan sunt orezul şi trestia de zahăr, care necesită mari cantităţi de apă. Agricultura are o pondere de 90% în consumul de apă. Experţii spun că Iranul nu are vreun plan de dezvoltare sistematică şi optimizare a resurselor de apă. Soluţia găsită de guvern pentru seceta din Khuzestan este tot apa din Karun, din bazinele superioare, după 30 de ani de avertismente că resursele de apă se epuizează.
La vest de Iran, peste Irakul instabil şi Siria unde războiul civil continuă, Libanul trece prin cea mai gravă criză de combustibil şi de energie de decenii. Pentru a economisi combustibili, guvernul restricţionează consumul de curent prin întreruperi ale livrărilor de energie. Dar aceasta este doar una din feţele crizei economice, sociale şi politice de acolo. Banca Mondială a descris situaţia ca fiind una dintre cele mai dure crize financiare din ultimii 150 de ani. Libanezii duc lipsă de orice, nu doar de combustibil. Poate cea mai gravă penurie este cea de medicamente.
Până la alegerile de anul viitor, puterea a revenit unui om de afaceri considerat un reprezentant al oligarhiei corupte din această ţară. Revoltele au devenit ceva normal. Tunisia, locul unde a început Primăvara arabă, se loveşte de cea mai mare criză de democraţie din ultimele decenii după ce preşedintele l-a izgonit pe premier şi a îngheţat activitatea din parlament, scrie Euractiv.
Opoziţia acuză o lovitură de stat şi cere ieşirea populaţiei în stradă. Preşedintele a acţionat după demonstraţii de amploare contra guvernului şi celui mai mare partid din parlament, în urma unui nou val de infectări cu coronavirusul care provoacă Covid şi a furiei faţă de ceea ce este perceput ca disfuncţionalitate politică cronică şi handicap economic. Iar Tunisia ar fi una din puţinele ţări unde primăvara arabă a avut un rezultat pozitiv, înlăturarea autocraţiei şi în favoarea democraţiei. Însă politicienii care au preluat puterea nu au reuşit să aducă prosperitate. În Turcia, studenţii şi profesorii sunt în stradă din cauza a ceea ce ei spun că este amestecul guvernului lui Erdogan în mediul academic. Erdogan nu tolerează critica şi nici opoziţia, iar reacţiile sale faţă de acestea au devenit mai radicale după o lovitură de stat eşuată în 2016. De atunci, Erdogan nu face decât să-şi întărească controlul în economie şi asupra instituţiilor statului.
