Lumea arabă nu este unitară, existând diferenţe mari spre exemplu între economiile nord-africane, care sunt mai deschise şi tind să se diversifice, şi cele mai bogate, bazate exclusiv pe petrol, din Orientul Mijlociu. Acestea din urmă au cea mai mare influenţă geopolitică la nivel global. Aici, în afară de proiecte legate de petrol şi gaze naturale şi câteva proiecte de infrastructură – porturi precum Jebel Ali şi aeroporturi precum Dubai –, dezvoltarea economică reală este mai mică decât ar fi de aşteptat având în vedere resursele umane şi naturale bogate, scrie Forbes.
O barieră importantă în calea dezvoltării reale a acestor ţări, cel puţin în spiritul occidental, este mediul legislativ depăşit, bazat în cea mai mare parte pe legi britanice neactualizate, moştenire a colonialismului britanic, împletite cu legea islamică, Sharia. O astfel de infrastructură legislativă nu este compatibilă cu afacerile moderne. Piaţa în general nu este liberă, iar pornirea unei afaceri durează mult timp.
Educaţia
Corupţia şi birocraţia „aristocratică“ reprezintă alte impedimente. Un grup restrâns de familii pot modifica legile după bunul plac şi în funcţie de propriile interese. Sau pot pur şi simplu ignora legea.
De asemenea, investiţiile făcute în exploatarea petrolului şi gazelor naturale le exclud pe aproape toate celelalte. Antiintelectualismul şi atitudinea antiştiinţă insuflate de islamul fundamentalist obstrucţionează progresul economic. Islamul în sine nu este ostil ştiinţei. Timp de sute de ani lumea arabă a furnizat matematicieni şi alţi oameni de ştiinţă care au influenţat lumea occidentală. Acum însă educaţia în multe ţări musulmane pune accent mai mult pe promovarea religiei decât pe ştiinţă. Aceia care primesc educaţie de calitate preferă să rămână în străinătate.
Un impediment este şi faptul că femeile sunt considerate cetăţeni de rang secund. Femeile nu pot contribui direct la forţa de muncă şi nu sunt educate după aceleaşi standarde precum cele ale bărbaţilor.
De asemenea, lumea arabă tinde să se închidă în faţa influenţelor mediului de afaceri occidental, o moştenire a alienţelor cu URSS încheiate în contextul opoziţiei faţă de Vest şi în timpul Războiului Rece şi faţă de Israel. Reticenţa sau chiar ostilitatea faţă de evrei frânează progresul. Unii dintre cei mai dinamici inovatori în tehnologie şi oameni de afaceri din SUA sunt evrei.
O altă barieră majoră în calea dezvoltării este instabilitatea geopolitică. Războaiele din Irak sau cele cu Israelul sunt notorii.
De-a lungul istoriei bogăţia în resurse naturale a ajutat anumite ţări să prospere, un exemplu fiind SUA, dar economiile bazate exclusiv pe resurse naturale în absenţa creării de valoare locală nu duc în general la devoltarea societăţii. Diferenţele calitative sunt mari între economiile construite pe extragerea resurselor naturale, în care cheltuielile sunt centrate pe populaţie, şi economii construite de populaţie pe baza muncii productive, unde dezvoltarea societăţii aduce mai multă bunăstare. Japonia, Taiwan, Coreea de Sud şi tot mai mult China se dezvoltă prin industria prelucrătoare. Acestea au pornit cu o valoare adăugată mică şi au urcat pe lanţul valoric. Japonia va rămâne până în 2030 a treia economie ca mărime din lume. China se plasează în prezent pe locul doi. Alternativa este o economie extractivă precum Argentina, foarte vulnerabilă la ciclurile economive şi care de la o ţară plasată pe locul 10 la nivel mondial în 1930 a ajuns o economie care cochetează cu defaultul.
Inegalitate în distribuirea bogăţiei
Bogăţia, în economii bazate pe resurse, este distribuită mult mai inegal şi ineficient, cea mai mare parte ajungând la un număr mic de persoane ajunse în vârful lanţului social adesea mulţumită legăturilor tribale, de familie sau politice şi nu datorită productivităţii sau pregătirii. Într-o economie manufacturieră competitivă, averea tinde să se transforme în inovaţie şi afaceri eficiente, iar cineva care are idei mai bune are mai multe şanse de a ajunge în vârf.
În ţările din Orientul Mijlociu, în afară de produse şi servicii simple destinate consumului local, infrastructura locală de transport, de apă şi energie, orice dezvoltare locală este ineficientă economic.
Un exemplu sunt zgârie-norii care stau nefolosiţi în deşert. Astfel de proiecte au fost în cea mai mare parte comandate de guvern sau de familiile influente afiliate guvernului şi finanţate de intrările masive de capital generate de vânzările de petrol şi gaze sau de investiţii făcute de Rusia, Africa de Sud sau alte ţări din lumea arabă şi cea musulmană şi nu de iniţiativa liberă de afaceri. Aceste investiţii nu produc avere, ci doar o stochează. Chiar şi forţa de muncă necesară concretizării acestor investiţii este importată. Fondurile de investiţii ale marilor producători arabi de petrol în general investesc în afara regiunii.
1973, anul în care petrolul a devenit arma economică a statelor arabe în războiul cu Occidentul
Şocul preţului petrolului din 1973 a provocat, după unele estimări, micşorarea PIB-ului american cu 2,5%, a dus la majorarea şomajului şi inflaţiei şi a aruncat economia într-o recesiune severă şi de durată. Embargoul impus atunci Americii de statele arabe a provocat un transfer enorm de bogăţie către ele, a dat o lovitură dură hegemoniei SUA pe scana geopolitică şi a pus la încercare alianţa occidentală, în condiţiile în care reducerea livrărilor de petrol a creat tensiuni între aliaţi, se arată într-o analiză a Centrului pentru Studii Internaţionale şi de Strategie.
Seminţele embargoului au fost sădite cu mult înainte de octombrie 1973. Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) a fost înfiinţată în 1960 pentru a permite ţărilor producătoare un control mai bun asupra preţurilor şi producţiei interne. În 1968 mai multe state arabe membre ale OPEC s-au aliat în Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), punând astfel bazele instrumentului prin care au întrerupt livrările în 1973.
Ele au profitat de „setea” americanilor de benzină, stimulată de dezvoltarea în anii ’50 a reţelei de autostrăzi din SUA. În acei ani, consumul de petrol din producţia internă a crescut cu 50%, iar avansul a continuat în următorul deceniu. De asemenea, ritmul de creştere a cererii globale a ajuns să-l depăşească pe cel al producţiei, aducând producătorii arabi în avantaj pe piaţă. În august 1971, SUA s-au retras unilateral din acordul Bretton Woods şi şi-au lăsat dolarul să fluctueze liber. Ţările industrializate le-au urmat exemplul şi au început să-şi mărească rezervele printând bani pe măsură ce valutele se stabilizau. De vreme de petrolul era evaluat în dolari, deprecierea a redus valoarea barilului de petrol la producători, în timp ce bunurile importate de aceştia lumea industrializată s-au scumpit. În acelaşi an, pentru a combate inflaţia în SUA, preşedintele Richard Nixon a impus prima fază a unui program de control al salariilor şi preţurilor, ceea ce a pus presiuni şi mai mari pe producţia internă, şi aşa slăbită de secarea exploatărilor. Cererea a continuat să crească chiar dacă producţia scădea. Deficitul a început să fie tot mai mult umplut cu petrol importat. Dacă în 1950 prin importuri era satisfăcută 8% din cerere, în 1973 petrolul importat a ajuns să reprezinte aproape 20% din consum. Dependenţa Americii de petrol extern a crescut la 31% în 1980.
Pe 6 octombrie 1973, Siria şi Egipt au lansat un atac surpriză asupra Israelului (războiul de Yom Kippur). Pe 12 octombrie preşedintele Nixon a autorizat livrarea de provizii şi arme Israelului, în timp ce URSS aprovizinau Siria şi Egipt. Patru zile mai târziu, OAPEC a anunţat că va majora preţul petrolului cu 70%. Pe 17 octombrie, miniştrii OAPEC au căzut de accord să reducă producţia cu 5%. Pe 19 octombrie Nixon a cerut Congresului ajutoare de urgenţă de 2,2 miliarde de dolari pentru Israel, atrăgând astfel embargoul total şi colectiv al ţărilor OAPEC, cărora li s-au alăturat Siria, Egipt şi Tunisia, asupra exporturilor de petrol către SUA. Au urmat reduceri selective ale livrărilor către consumatori din Europa de Vest şi Japonia. Preţurile au urcat de mai mult de două ori în doar câteva zile. Embargoul a fost retras pe 17 martie, după ce Israel şi-a retras trupele pe malul estic al Canalului Suez. OAPEC este compusă acum din Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Algeria, Arabia Saudită, Siria, Irak, Qatar, Kuweit, Libia, Egipt.
