Perspectivele pe termen lung s-au deteriorat dramatic după Marea Recesiune, scrie într-un editorial pentru New York Times Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie.
La aniversarea unui deceniu de la prăbuşirea băncii americane de investiţii Lehman Brothers au existat aproximativ 1.000.000.000 de opinii despre criza financiară şi efectele acesteia. Mulţi au sugerat, pe bună dreptate, că efectele politice se fac simţite şi astăzi, dar surprinzător de puţini s-au concentrat pe efectele economice pe termen lung, remarcă Krugman.
Ceea ce este ciudat în legătură cu acest aspect este că chiar şi o analiză de suprafaţă a datelor sugerează că efectele respective sunt uriaşe. Este adevărat că şomajul a revenit la nivelul de dinaintea crizei; şomajul din zona euro a scăzut de asemenea, deşi nu chiar la nivelul de dinaintea crizei. Dar, în ambele cazuri am revenit la un fel de ocupare completă a forţei de muncă la un nivel mult mai scăzut al PIB-ului real decât experţii au anticipat că vom atinge înainte ca criza să lovească.
Merită să se evidenţieze măsura în care viitorul nu mai este ceea ce a fost odată, speculând puţin în legătură cu motivele şi modul în care s-a ajuns în acest punct şi despre implicaţiile pentru politicile viitoare.
Economiştii folosesc termenul „produs potenţial“ pentru a se referi la maximul la care o economie, produsul intern brut, poate ajunge fără o supraîncălzire inflaţionistă. Bazele teoretice ale conceptului par mai slabe acum decât în trecut. Un număr de agenţii importante produc estimări ale produsului potenţial actual şi proiecţii ale produsului potenţial viitor.
Ce vedem dacă comparăm estimările ante-criză ale producţiei potenţiale pe deceniul următor cu estimările actuale? O retrogradare uriaşă a estimărilor legate de capacitatea economică de ambele părţi ale Atlanticului, scrie Krugman.
Acest fenomen este ignorat, focusul căzând ca de obicei pe ratele de creştere pe termen scurt. Cum ar putea fi explicat?
O posibilă explicaţie ar fi că potenţialul economiei este mult mai redus decât s-a aşteptat a fi cu un deceniu în urmă, însă motivele pentru retrogradare nu au o legătură prea mare cu criza financiară, ci pur şi simplu s-a întâmplat să se manifeste aproximativ în acelaşi timp. Adică, rădăcinile încetinirii creşterii au legătură cu lucruri ca dezamăgirea tehnologică şi schimbările sociale care au dus la o scădere a procentului din populaţie care participă la piaţa muncii, lucruri care s-ar fi produs chiar şi în lipsa Marii Recesiuni.
Acest scenariu se află, deşi nu explicit, la baza politicii economice actuale: Fed-ul şi alte bănci centrale nu se comportă ca şi când ar fi foarte îngrijorate că o recesiune viitoare ar putea împinge în jos economic nu numai pe termen scurt, dar permanent. Autorităţile fiscale iau de asemenea calea potenţialului economic viitor drept un lucru sigur.
Care ar fi dovezile împotriva acestei poziţii? Cea mai importantă este că amploarea retrogradării perspectivelor variază foarte mult între ţări, iar ţările al căror potenţial economic estimat a suferit cea mai mare lovitură sunt cele care au înregistrat cele mai mari scăderi în criza economică.
O a doua explicaţie posibilă este că totul există doar în minţile şi modelele strategilor şi nu este real. Adică, credinţa că potenţialul nostru economic a scăzut cu mult sub aşteptările anterioare reflectă doar hipocondria strategilor.
Până la urmă, cum este producţia potenţială calculată? Detaliile sunt complexe, dar calculele se bazează pe una sau două teorii, teorii care prin prisma experienţei crizei financiare sunt greşite.
Atunci această retrogradare este ceva ce există numai în minţile strategilor, povestea reală fiind că există în continuare un nivel uriaş de capacitate excedentară? E o posibilitate demnă de luat în seamă.
Al treilea scenariu ar fi că chiar Marea Criză a erodat producţia potenţială, în mare parte prin reducerea productivităţii.
Editorialistul New York Times se declară de acord cu ideea că recesiunile cauzează histeresis, reducând permanent sau cvasi-permanent capacitatea economiei. Însă, potrivit acestuia, este necesară o analiză aprofundată în acest sens pentru că dacă acest scenariu este povestea reală, aceasta are implicaţii uriaşe pentru viitor.
Dacă aceasta este povestea reală, urgenţa adoptării de măsuri pentru contracararea unei noi crize este mult mai mare, avertizează Krugman. După calcule convenţionale, Marea Recesiune şi condiţiile economice care au persistat ani întregi după aceasta au costat SUA aproximativ 15% din PIB. Dacă declinul perspectivelor economice pe termen lung a fost de asemenea cauzat de criză, costul real ar putea fi de peste 70% din PIB până acum.
Dincolo de asta, o legătură între fragilitatea economică pe termen scurt şi perspectivele pe termen lung aduce o diferenţă uriaşă privind evaluarea politicilor de reacţie la criză. Dacă politica monetară nu mai are instrumente, cazul stimulentelor fiscale devine mult mai puternic. Iar argumentul împotriva politicilor de austeritate pe care multe ţări le-au adoptat când dobânzile erau încă apropiate de zero şi şomajul era foarte ridicat devine copleşitor.
Astfel, problema efectelor pe termen lung devine extrem de importantă, meritând o atenţie sporită.
