Pandemia de COVID-19 a arătat cât de perturbatoare poate fi chiar şi pentru economii mari dependenţa companiilor de importuri şi de lanţurile de aprovizionare globale. Analiştii spun că autorităţile paneuropene şi guvernele trebuie să se folosească de oportunităţile pe care le oferă actuala criză pentru a rezolva această problemă. O economistă sugerează că autorităţile UE ar putea urma exemplul testelor de stres bancare şi obliga companiile să evalueze impactul perturbărilor asupra principalelor lor surse de aprovizionare.
Rezistenţa este cuvântul de ordine al şedinţelor de consiliu anticriză în contextul unei pandemii care pune companiile în situaţia de a lupta pentru supravieţuire sau, mai simplu, de a rezolva vulnerabilităţile expuse de un şoc brutal pentru lanţurile de aprovizionare globale, scrie Ben Hall, comentator la Financial Times. A devenit acum laitmotivul factorilor de decizie din UE care proiectează planuri de acţiune contra crizei şi urmăresc o ocazie de a readuce locurile de muncă în Europa. Nimeni nu poate fi împotriva rezistenţei. Dar sub ea pândeşte ameninţarea protecţionismului care încă mai poate aduce multe pierderi Europei. Ursula von der Leyen, preşedintele Comisiei Europene, a folosit cuvântul de patru ori când a prezentat săptămâna trecută planurile pentru un fond de revenire de 750 miliarde de euro. Liderii UE au declarat la ultimul summit european, în aprilie, că mai multe investiţii în tehnologii digitale şi ecologice „ne vor ajuta, de asemenea, să devenim mai rezistenţi şi mai puţin dependenţi prin diversificarea lanţurilor noastre de aprovizionare esenţiale“. Blocajele economice şi medicale cauzate de pandemie au expus dependenţa Europei de importuri, în special de cele din China. Guvernele europene nu s-au mai putut baza pe aprovizionarea lor obişnuită cu echipamente de protecţie, ventilatoare, unele medicamente generice şi ingrediente de bază care intră în componenţa produselor farmaceutice sofisticate. S-a cerut, astfel, revenirea producţiei în fabricile europene.
La fel ca producătorii internaţionali concurenţi, companiile europene, în mare parte cele mari, au folosit din ce în ce mai mult lanţuri valorice globale, unde diferite etape ale procesului de producţie sunt executate de companii diferite, adesea în diferite ţări. Specializarea, reducerea costurilor prin producţie mai mare şi gestionarea strictă a stocurilor ajută la scăderea cheltuielilor. Însă creşterea utilizării acestui model înseamnă că şocurile de aprovizionare se pot propaga adânc în economii, provocând daune mult mai mari decât întreruperea iniţială. Lanţurile de aprovizionare extinse sunt la fel de puternice ca veriga lor cea mai slabă. Dependenţa europeană de importurile chineze nu este imensă. Aceasta variază de la aproximativ 3% din producţia brută în Grecia la 8% în Ungaria şi Olanda, potrivit economiştilor de la CREST-Ecole Polytechnique din Franţa. Însă dependenţa a crescut puternic - de peste patru ori între intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului în 2000 şi 2014, anul celor mai recente cifre disponibile.
Se poate presupune că accelerarea a continuat. Cercetătorii au modelat impactul unei reduceri de 10% a producţiei chineze asupra economiilor europene. Ei estimează ca rezultat o reducere medie cu jumătate de punct procentual a creşterii PIB, ceea ce ar reprezenta o lovitură semnificativă pentru o regiune cu perspective de creştere slabe. Lovitura ar fi de zece ori mai puternică decât ar fi fost acum un deceniu, când rolul Chinei în lanţurile valorice globale a fost mai limitat. Companiile au primit un avertisment privind efectele întreruperii lanţului de aprovizionare global în 2011, când s-a produs cutremurul din Tohoku, Japonia. Se pare că acestea nu au dat importanţă avertismentului, notează Isabelle MÈjean, profesoară de economie la Ecole Polytechnique. Ea spune că se pot justifica acţiunile guvernamentale pentru forţarea companiilor să ţină seama de impactul economic mai larg al alegerii furnizorilor. MÈjean sugerează o ierarhie a intervenţiei. În primul rând, trebuie să existe informaţii mult mai bune despre locul unde apar vulnerabilităţi în lanţul de aprovizionare, deoarece datele disponibile sunt în general neconcludente. În al doilea rând, autorităţile UE ar putea urma exemplul testelor de stres bancare şi obliga companiile să evalueze impactul perturbărilor asupra principalelor lor surse de aprovizionare. În al treilea rând, acestea ar putea concepe un tratament fiscal favorabil pentru stocurile mai mari, pentru a încuraja afacerile să menţină o rezervă. În cele din urmă, autorităţile ar putea subvenţiona sau investi într-o nouă capacitate industrială pentru a se asigura că Europa are o ofertă diversificată sau poate capta mai multă valoare adăugată în producţie.
