Însă pentru alegătorul de rând statistica şi indicii sunt prea puţin liniştitori. Franţa n-a mai trecut din1958 prin turbulenţe politice la fel de mari ca acum. Atunci, în mijlocul Războiului Algerian, la putere a venit generalul Charles de Gaulle şi a adus ţării Constituţia celei de-a Cincea Republici.
Acum, în preferinţele alegătorului pentru candidaţii la preşedinţie se simte, aşa cum este cazul multora dintre ţările dezvoltate, neîncrederea în elită, senzaţia oamenilor că sunt ignoraţi de politicieni, teama de globalizare economică şi de imigraţie şi anxietatea faţă de mobilitatea socială şi inegalitatea în creştere.
Aceste sentimente, la care se adaugă rolul istoric al statului francez în ocrotirea identităţii naţionale şi a creşterii economice, au contribuit la întărirea sprijinului pentru Frontul Naţional, după cum explică în Project Syndicate Zaki Laïdi, profesor de relaţii internaţionale la Institutul de Studii Politice din Paris. Mesajul xenofob, naţionalist şi politicile economice populiste ale Marinei Le Pen rezonează cu cele ale extremistului de stânga Jean-Luc Mélenchon, unul din principalii candidaţi la preşedinţie. Zaki Laïdi crede că Franţa este în plină revoluţie.
Iar pentru că Frontul Naţional a primit sprijin masiv din partea tinerilor, unii vorbesc de o revoluţie a tineretului. Şomajul în rândul acestora de 25%, migranţii, terorismul sunt probleme cărora Le Pen le-a găsit soluţii extreme. „Tinerii noştri disperă. Eu voi fi vocea celor neauziţi“, declara furtunos Le Pen în campania electorală. Discursul ei pătimaş, prin care propune readucerea ţării la gloria pierdută prin închiderea graniţelor, ieşirea din UE şi reintroducerea francului, a aprins pasiunea tinerilor alegători dornici de schimbări radicale, scrie The Washington Post.
Frontul Naţional are cei mai tineri oameni din Adunarea Naţională şi Senat. Le Pen s-a înconjurat de o armată de consilieri cu vârste de până în 40 de ani, iar în campanie a ţinut discursuri în care a vorbit doar despre problemele tinerilor, pe care i-a îndemnat să „meargă contra curentului istoriei“. Înaintea alegerilor, un sondaj de opinie arăta că 40% din alegătorii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani ar vota cu Le Pen, aproape dublu faţă de câţi l-ar fi preferat pe Emmanuel Macron. Diferenţa este surprinzătoare, având în vedere că Macron, la 39 de ani, este cel mai tânăr candidat la preşedinţie din istoria Franţei.
Iar pentru aceşti tineri Franţa trebuie să se schimbe. Trebuie să se schimbe astfel încât să devină o economie mai dinamică şi să poată elibera în mod creativ energia tinerilor care nu-şi pot găsi un loc sigur de muncă sau nu pot lua startul în viaţă, scrie Paul Taylor, contributing editor la revista Politico. Părerile sale şi ale altor specialişti au fost compilate într-o analiză a Carnegie Europe.
Franţa are nevoie de reforme pentru a face mai facile angajările, dar şi concedierile, pentru a reduce taxele impuse afacerilor şi birocraţia de care se lovesc firmele mici şi pentru a încuraja clasa de mijloc să-şi investească economiile în acţiuni şi start-up-uri în loc de proprietăţi. Sistemul de protecţie socială trebuie să fie mai selectiv, iar pensionarii bogaţi taxaţi mai mult, continuă Taylor. După ce va demonstra că are curaj să implementeze reforme bugetare şi economice, Franţa îşi va putea folosi puterea militară şi de politică externă pentru a forţa un compromis cu Germania pentru un nou început pentru UE, pentru întărirea zonei euro şi pentru creşterea eforturilor comune de apărare. Pentru a depăşi rezistenţa inevitabilă, noul preşedinte va trebui să livreze un mesaj politic puternic în care să facă clar că vrea să facă Franţa din nou măreaţă, dar nu prin închiderea graniţelor, nici prin renunţarea la euro şi prin politici dure faţă de imigranţi, ci prin a aduce la randament maxim resursele pe care le are, în special tinerele talente. Aceasta înseamnă îmbrăţişarea diversităţii şi crearea de noi oportunităţi educaţionale şi economice pentru tineri. Astfel pot fi combătute delicvenţa şi radicalizarea.
Pierre Vimont, asociat la Carnegie Europe, crede şi el că Franţa trebuie să se schimbe dacă vrea să rezolve problema tot mai mare a nemulţumirii populaţiei.
Pentru că datele din ultimii 20 de ani arată reducerea constantă a venitului mediu real al gospodăriilor franceze şi scăderea competitivităţii Franţei pe pieţele externe, sunt indispensabile reformele în educaţie, muncă, pensii. Guvernele care s-au succedat în ultimii ani nu s-au ridicat la nivelul provocării. Poate de aceea în prezent candidaţii care reprezintă partidele nepopulare care au condus ţara în ultimul deceniu au mai puţin de o treime din preferinţele de vot. Diversitatea candidaţilor principali din primul tur, o combinaţie fără precedent de tradiţionalişti, extremişti şi nou veniţi, poate fi interpretată ca un prim semn de transformare a politicii franceze. Mesajul este clar: resentimentul puternic care s-a putut simţi în toată Franţa în această campanie cere schimbări profunde.
Gianni Riotta, membru al Council on Foreign Relations, crede că economia franceză nu este într-o stare atât de proastă precum s-ar putea crede. I-ar putea fi mai bine, dar productivitatea este ridicată. Condiţiile demografice sunt mai bune decât cele din Germania, iar datoria publică, de 96% din PIB, este mult mai redusă decât cea a Italiei. Însă niciun preşedinte francez nu a avut curajul să înfrunte rezistenţa la reformă construită de sindicatele care folosesc ca armă grevele. Deci de unde vine această anemie a Franţei? Din nostalgia pentru un imperiu, din dorinţa de a putea influenţa evenimentele globale. Va înghiţi oare lumea globalizată ceea ce francezii numesc excepţionalism cultural şi va scuipa pe McDonald’s? Lumea iubeşte Franţa, dar Franţei îi este greu să fie doar o naţiune măreaţă într-un cor mai mare.
Franţa trebuie să se schimbe pentru a reporni motorul franco-german al integrării UE. Dar acum Germania este mai mare decât Franţa, iar relaţiile economice dintre cele două state este, inevitabil, dezechilibrată, spune Steven Erlanger, editor al The New York Times. Cu creştere lentă, vârste mici de pensionare, schimbări demografice, pensii mari şi un sistem de protecţie socială generos, Franţa pur şi simplu nu creează suficientă avuţie pentru a-şi finanţa măreţul sistem social. Francezii au productivitate mare, dar lucrează puţine ore, îşi iau vacanţe lungi şi la 50 de ani trăiesc din banii statului. Ar fi o viaţă minunată dacă veniturile din taxe ar acoperi toate aceste costuri, dar nu o pot face. Cheltuielile bugetare reprezintă peste 50% din PIB, iar deficitele bugetare sunt prea mari. Franţa are prea mulţi birocraţi protejaţi şi prea multe straturi de oficiali per capita. Prea mulţi tineri francezi aspiră să devină funcţionari publici, perpetuând anomia care hrăneşte dezgustul politic şi emigraţia.