Business Internaţional

Moneda euro: un sfert de secol de experimente şi certuri n-a rezolvat problemele marilor economii europene

Moneda euro: un sfert de secol de experimente şi certuri...

Autor: Daniela Stoican

18.04.2014, 00:04 417
Raportul Delors, apărut cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, a dus la crearea unei monede unice în Europa şi la un sfert de secol de certuri care au cam aceleaşi teme şi protagonişti şi azi: lipsa de competitivitate a economiilor Franţei şi Italiei, şomajul foarte ridicat din Spania, exporturile prea mari şi cererea internă prea slabă din Germania.

Săptămâna aceasta se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de când Comisia Europeană a publicat „Raportul asupra Uniunii Economice şi Monetare din Comunitatea Europeană“. Acest document cu titlu sec, cunoscut mai mult ca raportul Delors, după numele preşedintelui de atunci al Comisiei Europene francezul Jacques Delors, a pus bazele a ceea ce avea să devină moneda euro. Uniunea monetară, prezicea raportul, urma să aducă „stabilitatea preţurilor, creştere echilibrată, convergenţa standardelor de trai, o rată a angajărilor ridicată şi echilibru extern“ în Europa.

La fel ca toate tentativele de uniune monetară de dinainte, raportul Delors a avut la bază atât motivaţii politice, cât şi economice. Din punct de vedere politic, raportul a fost un nou pas spre „o uniune din ce în ce mai strânsă“, aşa cum stă scris în Tratatul de la Roma. Unul din stâlpii acestei uniuni a fost crearea unei pieţe unice la nivelul Comunităţii Economice Europene (CEE) (predecesorul Uniunii Europene – n.r.), pentru ca bunurile, forţa de muncă şi capitalul să poată circula liber. O piaţă unică are nevoie de o monedă unică, susţine raportul lui Delors.

Dar primul pas pe acest drum a fost făcut din motive mai puţin „nobile“. În scopul de a limita fluctuaţiile cursurilor de schimb, foarte nocive pentru parteneri comerciali bine integraţi, CEE a creat Sistemul Monetar European în 1979, în centrul căruia se afla Mecanismul european al Ratelor de Schimb al cursurilor de schimb fixate.

În timp, s-a ajuns ca monedele să fie raportate la marca germană, fluctuaţia monedelor statelor membre fiind limitate la o bandă de plus/minus 2,25% faţă de moneda germană, iar în cazul lirei italiene, o monedă „nedisciplinată“, la plus/minus 6%.

Dar întreaga responsabilitate a ajustării necesare pentru a se menţine în intervalul de fluctuaţie a căzut în sarcina monedei în curs de depreciere cu un deficit al plăţilor; dar nu a existat nicio cerinţă similară de ajustare pentru moneda puternică cu excedent al plăţilor. Dacă lira italiană se deprecia faţă de marca germană, factorii de decizie din Italia trebuia să iniţieze politici fiscale şi monetare „deflaţioniste“ pentru a aprecia înapoi lira. Dacă măsura eşua, moneda trebuia lăsată să se devalorizeze.

Factorii de decizie germani ar fi putut să ajute, iniţiind politici fiscale şi monetare „inflaţioniste“ pentru a deprecia marca germană. Dar banca centrală germană, temându-se de inflaţie şi dornică să-şi protejeze independenţa atât faţă de guvernul german cât şi faţă de vecinii nedisciplinaţi monetar, nu iniţia astfel de măsuri decât rar şi strâmbând din nas.

În primii ani ai Sistemului Monetar European au existat mai multe devalorizări în contextul în care mai multe guverne succesive au considerat nepotrivită politica monetară germană, culminând cu o devalorizare făcută scrâşnind din dinţi şi haotică a francului francez şi cu o reevaluare a mărcii germane în ianuarie 1987. Franţa a început să caute o modalitate de a scăpa de aceste umiliri periodice şi în ianuarie 1988 ministrul finanţelor de atunci Edouard Balladur a publicat un memorandum în care condamna „abordarea părtinitoare favorabilă deflaţiei şi supraevaluarea monedelor europene“, ceea ce punea „povara ajustării în seama monedelor mai slabe pentru majorarea dobânzilor“. Ministrul italian al finanţelor din acea vreme, Giuliano Amato s-a grăbit să fie de acord ca masa monetară a Europei să fie administrată în comun şi s-a propus acest lucru. Astfel s-ar fi permis factorilor de decizie francezi şi italieni să pună mâna pe volanul băncii centrale germane.

Dar evenimentele ulterioare i-au luat prin surprindere. În Germania au existat tensiuni între guvern, care era preocupat de relaţiile cu alte state din Comunitatea Economică Europeană, şi banca centrală germană Bundesbank. De multe ori, când guvernele se rugau de Bundesbank să aprecieze moneda, guvernul german se număra printre acestea. Ministrul german de externe de la vremea respectivă Hans-Dietrich Genscher şi guvernatorul băncii centrale Karl Otto Poehl au rezolvat tensiunile printr-o soluţie inteligentă expeditivă: în februarie 1988, Genscher a răspuns iniţiativei lui Balladur şi a lui Amato cu un memorandum care propunea „o zonă a monedei europene şi o bancă centrală europeană.“ Ministrul de externe german a obţinut acordul Bundesbank pentru o uniune monetară, transferând proiectul către Comunitatea Europeană.

Consiliul European întrunit la Hanovra în iunie 1988 a hotărât să „încredinţeze unei comisii sarcina de a studia şi de a propune paşi concreţi în vederea creării unei uniuni (monetare – n.r.)“. Această comisie a fost prezidată de Jacques Delors, preşedintele comisiei Comunităţii Economice Europene, şi alcătuită din preşedinţi sau guvernatori ai băncilor centrale ale statelor membre şi trei experţi din afară. Comisia Delors a fost însărcinată să-şi prezinte raportul înaintea întrunirii Consiliului European programate la Madrid în iunie 1989.

Francezii şi talienii, care au văzut controlul centralizat monetar ca o soluţie pentru problemele lor, au fost prinşi în capcana propunerii Germaniei pentru o „supracentralizare“. Şi, pe măsură ce Comisia Delors s-a pus pe treabă, francezii şi italienii au fost dezamăgiţi de reprezentanţii lor în comisie, la rândul lor bancheri centrali, care au privit cu invidie statutul băncii centrale germane. Raportul Delors a schiţat într-un final un plan de creare în trei etape a unei monede unice după modelul german, care „ar trebui să urmărească obiectivul stabilităţii preţurilor“. Au urmat ani de dispute.

Disputele vizau cauzele dezechilibrelor comerciale, dacă acestea sunt micro sau macroeconomice. Pentru ţări precum Franţa şi Italia, problema era macroeconomică. Excedentele comerciale ale Germaniei împingeau marca germană în sus şi trăgeau în sus şi francul francez sau lira italiană, diminuând competitivitatea deja slabă a Franţei şi a Italiei.

Soluţia era creşterea consumului în Germania şi politici monetare şi fiscale mai relaxate pentru a facilita această creştere. În schimb. pentru germani şi aliaţii olandezi problema era una la nivel microeconomic. Din perspectiva lor, rata şomajului de 20% din Spania era rezultatul unei pieţe a muncii sugrumate de birocraţie. Germania vedea ca soluţie reforma pieţei muncii din Spania, nu stimulente la nivel european, care în Germania, având în vedere nivelul şomajului de 9%, nu ar fi generat decât inflaţie.

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, este frapant că disputele şi protagoniştii acestora au rămas cam aceiaşi.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO