Business Internaţional

Martin Wolf, FT: Am intrat în era despotului ales

Trăim în epoca despoţilor carismatici aleşi. Ale lui - aproape întotdeauna este vorba de un „el“ - sunt politicile fricii şi furiei. Este nevoie de un anumit tip de personalitate pentru a fi un maestru al unor astfel de politici.

În anumite circumstanţe, genul acesta de lideri apar în mod firesc. Acest lucru nu este surprinzător după o revoluţie violentă. Mai surprinzător este că astfel de lideri apar în democraţii cu vechime. Acum vedem aleşi „cu mână de fier“ - în funcţiune sau care ar vrea să devină aşa - peste tot. Cele mai bune exemple sunt Vladimir Putin în Rusia, Recep Tayyip Erdogan în Turcia, Narendra Modi în India, Nicolas Maduro în Venezuela, Rodrigo Duterte în Filipine, Jair Bolsonaro în Brazilia, Benjamin Netanyahu în Israel, Matteo Salvini în Italia şi Donald Trump în SUA. Aceşti lideri diferă în gradul de sofisticare. Şi ţările în care aceştia conduc diferă. Unele sunt dezvoltate economic, altele nu. Unele sunt democraţii vechi; altele, din nou, nu sunt. Cu toate acestea, aceşti bărbaţi sunt personaje într-o poveste spusă de supraveghetorul american independent Freedom House.

Analiza „Libertatea în lume 2019“, publicată în februarie, a raportat al 13-lea an consecutiv de declin al sănătăţii globale a democraţiei. Acest regres poate fi observat în toate regiunile lumii, în special în democraţiile care au apărut după Războiul Rece. Poate fi văzut şi la democraţiile occidentale, cu Statele Unite - cel mai influent susţinător al valorilor democratice - în frunte.

Ce fel de om este un astfel de lider? În „Republica“, prima lucrare a filozofiei politice occidentale, Platon (un antidemocrat) îl descrie ca pe un „protector“. Cu o gloată în spate, nu simte nicio responsabilitate faţă de promisiunile sau acţiunile sale. Care, se întreabă Platon, va fi destinul lui? „Nici de mâna duşmanilor nu trebuie să piară, nici să ajungă tiran şi să devină lup, din om?“

Această idee despre presupusul protector, care vrea să ajungă despot, este grăitoare. Însă un astfel de om nu se prezintă ca protector al tuturor. Se prezintă drept protector al „poporului real“ împotriva străinilor, minorităţilor şi elitelor trădătoare. Aceasta este o cerinţă morală, nu politică. El reprezintă, de asemenea, politica paranoiei. Dacă ceva nu merge bine, este în mod obligatoriu vina „statului paralel“, sau a altui duşman din interior sau din afară. Profesorul de la Princeton Jan-Werner Müller numeşte acest tip de politician un „populist“ în cartea sa „Ce este Populismul?“. Pentru a avea succes, un demagog populist trebuie să proiecteze credinţa în el însuşi ca om al destinului. Autoobsesia şi chiar megalomania ajută; ele pot fi esenţiale. Într-o carte convingătoare, „Minţi tulburate“, scriitorul irlandez Ian Hughes sugerează că astfel de bărbaţi sunt narcisişti sau psihopaţi.

Dacă un astfel de lider doreşte să submineze democraţia, nu-i va fi prea greu, după cum susţin Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt de la Harvard în „Cum democraţiile mor“. În primul rând, cuceriţi arbitrii (sistemul judiciar, autorităţile fiscale, agenţiile de informaţii şi organele de drept). În al doilea rând, daţi la o parte sau eliminaţi oponenţii politici şi, mai presus de toate, mass-media. În al treilea rând, subminaţi regulile electorale. Sprijinirea acestor asalturi va fi o insistenţă puternică asupra ilegitimităţii opoziţiei şi a „falsităţii“ informaţiilor care nu se aliniază cu ceea ce consideră liderul util pentru stat.

Oamenii vor dori să aibă încredere în acest lider ori de câte ori doresc cu disperare să creadă că cineva puternic este de partea lor într-o lume nedreaptă. Astfel se întâmplă atunci când încrederea în instituţii şi normele unei democraţii complexe eşuează. Când credinţa într-o politică serioasă dispare, figura carismatică apare sub forma celui mai vechi fel de lider: şeful de trib. Atunci când lucrurile devin atât de elementare, diferenţa dintre aşa-numitele democraţii avansate şi cele în curs de dezvoltare se poate la fel de bine topi. Este adevărat că primele au instituţii şi norme mai puternice şi un electorat mai educat. În circumstanţe normale, acest lucru poate fi suficient pentru a rezista. Unii susţin că ce rămâne este suficient. Totuşi, suntem oameni. Oamenii adoră despoţii carismatici; întotdeauna au făcut-o.

În ţările în curs de dezvoltare, alegerea unor autocraţi urmează adesea eşecurilor spectaculoase ale predecesorilor (ca în Brazilia) sau umilinţei naţionale profunde (ca în Rusia) - sau ambele. Cum, deci, putem înţelege povestea din SUA unde, după cum arată un raport al unui procuror special, Robert Mueller, comportamentul preşedintelui ar fi fost inacceptabil într-o epocă anterioară? De ce a fost ales Trump? De ce mulţi încă mai încredere în el? Răspunsul are două părţi. Una este forţa fricii şi mâniei. Acest lucru se datorează, în parte, eşecurilor economice de durată, în parte crizei financiare şi schimbărilor culturale. Celălalt răspuns este dorinţa unor părţi ale elitei de a exploata astfel de emoţii, de a obţine reduceri enorme de impozite şi de a elimina reglementările. Am numit această abordare „pluto-populism“. De asemenea, poate fi văzută ca o strategie pentru diviziune rasială folosită de vechile elite din sudul SUA, dar modernizată şi aplicată întregii naţiuni.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.