♦ Producătorii industriali din zona euro raportează cea mai rapidă creştere a costurilor de producţie din ultimii zece ani în condiţiile în care pandemia perturbă lanţurile de aprovizionare, scrie Bloomberg ♦ În economiile emergente, unde oamenii au acces la alimente mai apropiate de stadiul lor natural, iar preţurile oscilează rapid, gospodăriile se confruntă deja cu problema scumpirilor.
Fabricile industriale din zona euro raportează cea mai accelerată creştere a costurilor din ultimul deceniu, în timp ce exportatorii chinezi se plâng de scumpirea transportului şi, mai rău, că nu mai au cu ce să-şi expedieze la timp produsele cu vaporul. Peste toate acestea se suprapune o majorare a preţurilor alimentelor la nivel mondial mai rapidă decât inflaţia şi veniturile.
Pe de o parte, analiştii spun că impactul scumpirilor se va simţi cel mai dureros în economiile emergente, dar pe de alta băncile centrale ale economiilor dezvoltate sunt fericite să vadă în sfârşit inflaţia, până acum un peşte mult prea alunecos pentru ele pentru a-l prinde, cum sare în sus. Unele se pregătesc deja să lase creşterile de preţuri să le depăşească ţintele.
Producătorii industriali din zona euro raportează cea mai rapidă creştere a costurilor de producţie din ultimii zece ani în condiţiile în care pandemia perturbă lanţurile de aprovizionare, scrie Bloomberg.
De asemenea, fabricile împart cel puţin o parte din povară clienţilor, semn că se aşteaptă ca aceste probleme să persiste. Creşterea cererii pentru bunuri, şi mai ales pentru produse folositoare în vremuri de carantină, se loveşte de efectele restricţiilor impuse pentru încetinirea răspândirii pandemiei. Spre exemplu, containerele expediate cu produse din China nu mai pot fi trimise înapoi la timp, în parte din cauza lipsei personalului în porturi. Aceste lucruri fac ca preţurile materiilor prime şi componentelor să urce, arată un sondaj al IHS Markit.
În lumea emergentă, creşterea preţurilor alimentelor doare cel mai tare. Spre exemplu, în Indonezia tofu este cu 30% mai scump decât era în decembrie. În Brazilia, preţurile boabelor de fasole au crescut cu 54% faţă de nivelurile din ianuarie anul trecut. Iar în Rusia, zahărul s-a scumpit cu 61% faţă de acum un an.
Pieţele emergente simt impactul exploziei preţurilor materiilor prime, de la resurse naturale precum petrolul şi cuprul la cereale, propulsate în sus de aşteptările pieţelor că economia mondială se îndreaptă spre o revenire „sălbătică“ în stilul anilor 1920 şi că băncile centrale vor menţine politicile monetare ultralaxe.
Nici consumatorii din lumea dezvoltată nu vor fi imuni deoarece companiile vor rămâne fără modalităţi de a ţine costurile jos.
„Oamenii vor trebui să se obişnuiască să plătească mai mult pentru mâncare“, spune Sylvain Charlebois, directorul Agri-Food Analytics Lab al Universităţii Dalhousie, Canada. „Şi lucrurile nu vor face decât să se înrăutăţească de-acum încolo.“ Preţurile alimentelor la nivel global au atins în ianuarie cel mai ridicat nivel din ultimii şase ani şi nu este probabil să o ia în jos prea curând. Vremea nefavorabilă, creşterea cererii şi lanţurile de aprovizionare internaţionale perturbate de pandemie vor împiedica aceasta.
În lumea dezvoltată, scumpirile s-ar putea să nu devină evidente imediat. În loc să majoreze preţurile, retailerii ar putea renunţa la promoţii. De asemenea, ar putea să apară ceea ceea ce este cunoscut ca „shrinkflation“, situaţia în care preţurile nu se schimbă, însă este redusă mărimea sau greutatea produsului.
În economiile emergente, unde oamenii au acces la alimente mai apropiate de stadiul lor natural, iar preţurile oscilează rapid, gospodăriile se confruntă deja cu problema scumpirilor. De aceea, în unele state precum Rusia conducătorii au luat măsuri pentru stoparea creşterii preţurilor cum ar fi restricţii de export şi plafoane impuse retailerilor. În unele ţări bogate, guvernele se concentrează acum mai mult pe autosuficienţă decât pe controlul preţurilor. Franţa, spre exemplu, intenţionează să majoreze producţia de plante bogate în proteine pentru diminuarea dependenţei de importurile de soia. Singapore a devenit primul stat care aprobă vânzarea de carne creată în laborator.
În schimb, băncile centrale îşi văd un vis implinit după un deceniu de aşteptare: accelerarea inflaţiei, când înainte de pandemie se vorbea despre pericolul deflaţiei. De aceea, în zona euro, SUA şi Japonia şefii sistemelor financiare au toate motivele pentru a ţine deschise robinetele monetare posibil încă câţiva ani de-acum încolo, notează Reuters.
Principala lor preocupare nu mai este inflaţia, ci crearea şi păstrarea locurilor de muncă în economie. În zona euro, rata şomajului este ţinută jos artificial prin finanţarea salariilor de către guverne. Aici, Banca Centrală Europeană probabil că va mări stimulentele economice, păstrând reduse preţurile creditării şi ignorându-i pe cei speriaţi de inflaţie cel puţin până când creşterea economică revine la nivelurile de dinainte de pandemie.
Cei care avertizează asupra inflaţiei spun că odată ce economiile se redeschid, stimulentele masive guvernamentale se vor combina cu explozia cererii din partea consumatorilor dezlănţuind asupra preţurilor presiuni alimentate de cheltuieli nemaivăzute de decenii.
