Business Internaţional

Marea auto-amăgire: Fondatorii zonei euro ştiau încă de la început că lipsa de disciplină financiară a Italiei o să provoace probleme (Partea I)

A fost odată ca niciodată Euro: o scurtă istorie a monedei unice, "un copil născut cu malformaţii"

Autor: Andrei Cîrchelan

19.05.2012, 16:09 2232

Liderii politici germani erau conştienţi încă de când s-au pus bazele zonei euro că Italia o să fie o problemă, dar au preferat să o includă, din motive politice, deoarece această ţară este unul din membrii fondatori ai Comunităţii Economice Europene, unul dintre stâlpii pe care a fost construită Uniunea Europeană, reiese dintr-o amplă analiză a revistei germane Der Spiegel.

Documente guvernamentale germane din vremea cancelarului Helmut Kohl, desecretizate recent, arată faptul că autorităţile din vremea respectivă aveau îndoieli profunde în privinţa unei monede comune europene când conceptul a fost introdus pentru prima dată în 1998. În primul rând, experţii guvernului au indicat că Italia ar fi veriga slabă a zonei euro. Problemele indicate la începutul proiectului nu au fost rezolvate încă.

Cu puţin timp înainte de a pleca spre Bruxelles, cancelarul german s-a lăsat copleşit de magnitudinea momentului. Helmut Kohl a spus atunci că "greutatea istoriei" va deveni palpabilă în weekend; hotărârea de a stabili o uniune monetră, spunea el, este un motiv de sărbătoare.

Ulterior, la data de 2 mai, 1998, Kohl şi omologii săi luau o decizie istorică. Unsprezece ţări aveau să facă folosească noua monedă europeană, inclusiv Germania, Franţa, ţările din Benelux şi Italia.

Acum, după 14 ani, povara istoriei a devenit extraordinară într-adevăr, dar nimeni nu mai simte nevoia să sărbătorească. Mai mult, atmosfera a fost chiar sumbră când actualul cancelar german, Angela Merkel, s-a întâlnit cu omologul Italian Mario Monti, la Roma, în urmă cu şase săptămâni.

Chiar şi atunci când pieţele sărbătoreau prematur sfârşitul crizei, cancelarul german avertiza: "Europa nu a ieşit încă din dificultate", după care adăuga că în anii ce urmează vor apărea constant noi provocări. Monti, la rândul său, a zis că Italia nu a depăşit încă faza critică, iar lupta pentru a salva moneda comună rămâne o "provocare perpetuă".

Nu după mult timp, temerile celor doi lideri s-au dovedit a fi justificate. Economia spaniolă şi-a continuat declinul, dobânzile pentru obligaţiunile emise de ţările Europei de sud sunt iar în creştere, iar rezultatele alegerilor din Franţa şi Grecia au arătat că cetăţenii nu mai vor programe de austeritate. Pe scurt, nimeni nu poate garanta că uniunea monetară va supravieţui pe termen lung.

Multe din problemele monedei euro pot fi puse pe seama malformaţiilor congenitale. Din raţiuni politice, ţări care nu erau pregătite la momentul respectiv au fost introduse oricum în uniunea monetară. Mai mult, o uniune monetară nu poate supravieţui pe termen lung dacă nu este dublată de o uniune politică. Experţii avertizaseră autorităţile, încă de când expeirmentul zonei euro era în faze incipiente, că membrii uniunii nu au ce căuta împreună.

Indiferent de semnale, proiectul continuă

Experţii nu au fost singurii care au tras semnale de alarmă. Câteva documente ale administraţiei Kohl, care erau confidenţiale până de curând, arată că fondatorii zonei euro era perfect conştienţi de lipsuri, dar au mers mai departe cu proiectul, indiferent de probleme.

Răspunzând unei solicitări SPIEGEL, guvernul german a publicat, pentru prima dată, sute de pagini de documente din perioada 1994-1998, legate de introducerea monedei euro şi de includerea Italiei în zona euro. Printre aceste documente se numără rapoarte ale Ambasadei Germane la Roma, note şi scrisori interguvernamentale, şi procese verbale ale şedinţelor cancelarului.

Documentele atestă ceea ce până acum era doar o presupunere: Italia nu ar fi trebuit să facă parte din zona monedei comune europene. Decizia de a invita Roma în experiment s-a bazat exclusiv pe considerente politice, sacrificând criteriile economice. În plus, această acţiune a creat un precedent periculos, care doi ani mai târziu a dus la o greşeală mult mai mare, şi anume acceptarea Greciei în zona euro.

În loc să aşteşte până la îndeplinirea cerinţelor pentru o monedă comună, Kohl a vrut să demonstreze că Germania, chiar şi după reunificare, rămâne profund europeană ca orientare. Cancelarul a mers chiar până la a descrie noua monedă drept "o oarecare garanţie pentru pace".

Desigur, datele financiare nu au relevanţă atunci când se discută despre război şi pace. Italia a devenit exemplul perfect al credinţei nezdruncinate a politicienilor că dezvoltarea economică se va conforma în cele din urmă viziunii liderilor naţionali.

Administraţia Kohl nu poate spune că nu a ştiut ce se va întâmpla. Documentele arată ca autorităţile germane au fost foarte bine informate despre starea în care se aflau finanţele Italiei. Multe dintre măsurile de austeritate erau implementate doar de faţadă, sau erau tructuri contabiliceşti, folosite doar când presiunea politică era prea puternică. Situaţia era paradoxală. În timp ce administraţia Kohl mergea mai departe cu proiectul monedei unice, sfidând orice fel de opoziţie, experţii săi confirmau evaluarea lui Gerhard Schröder, candidatul social-democrat la poziţia de Cancelar. Schröder se referise la moneda euro drep "un copil bolnăvicios, născut prematur".

Un leac miraculos

Operaţiunea "autoamăgirea" a început în Decembrie 1991, într-o clădire de birouri din oraşul olandez Maastricht, capitala provinciei Limburg. Liderii de state şi guverne europene se reuniseră pentru a lua decizia secolului, şi anume introducerea monedei euro până la începutul anului 1999.

Pentru a asigura stabilitatea noii monede, liderii au pus la punct criterii stricte de aderare la zona euro. Ţările trebuie să aibă inflaţie redusă, să reducă noile împrumuturi la un minim şi să ţină sub control nivelul datoriei, pentru a fi acceptate. Comisia Europeană şi Institutul Monetar European urmau să monitorizeze evoluţiile, iar liderii europeni aveau să ajungă la o decizie finală în primăvata anului 1998.

Ca prin minune, Italia a reuşit să îndeplinească toate criteriile înainte de data deciziei, ceea ce era surprinzător având în vedere că ţara avea o reputaţie de naţiune cu bugete dezechilibrate. Italia reuşise să obţină un leac miraculos, cel puţin pe hârtie.

Oficialii de la Cancelaria din Bonn aveau dubii în această privinţă. În februarie 1997, după summitul Germano-Italian, unul dintre oficiali nota că guvernul din Roma venise brusc cu afirmaţia că deficitul său bugetar era mai redus decât cel indicat de Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau de Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD). Această afirmaţie i-a luat pe oficialii germani prin surprindere, potrivit propriilor declaraţii.

După câteva luni, Jurgen Stark, un secretar de stat din Ministerul Finanţelor, raporta că guvernele din Italia şi Belgia "au presat guvernatorii băncilor centrale, contrar promise independenţă a băncilor centrale". Guvernatorilor li se cerea să se asigure că inspectorii EMI "nu adoptă o poziţie foarte critică" vizavi de nivelul datoriei în cele două ţări. La începutul lui 1998, trezoreria italiană publicase rezultate atât de pozitive pentru dezvoltarea financiară a ţării, încât până şi purtătorul de cuvânt al trezoreriei le-a descris drept "uimitoare".

Pasul melcului

În Maastricht, Kohl şi alţi lideri europeni au căzut de acord că datoria unui candidat la zona euro nu trebuia să depăşească 60% din Produsul Intern Brut, "cu excepţia cazului în care ponderea scade suficient şi se apropie rapid de valoarea de referinţă".

Datoria Italiei, la momentul respectiv, era dublă faţă de referinţă, iar reducerea se făcea foarte încet. Între 1994 şi 1997, datoria Italiei a scăzut cu doar trei puncte procentuale.

"Un nivel al datoriei de 120% însemna că Italia nu putea satisface criteriul de convergenţă" spune Stark în prezent. "Dar întrebarea relevantă politic era: Ar putea fi lăsaţi pe din afară membrii fondatori ai Comunităţii Economice Europene?"

Experţii guvernamentali ştiau răspunsul de ceva vreme. "Până după la jumătatea lui 1997, noi cei de la Ministerul de Finanţe nu credeam că Italia va putea să îndeplinească criteriile de convergenţă", spune Klaus Regling, care la momentul respectiv era Director General al departamentului de relaţii financiare europene şi internaţionale din cadrul Ministerului de Finanţe. În prezent, Regling este şeful fondului temporar de salvarede numit EFSF (facilitate pentru stabilitate financiară).

Scepticismul se vede şi în documente. La data de 3 februarie, 1997, Ministerul de Finanţe german nota că Italia omisese aproape complet măsurile structurale de economisire, "din respect pentru consensul social". Pe 22 aprilie, notele primite de Cancelarul german spuneau că Italia "nu are aproape nicio şansă" să îndeplinească acele criterii de aderare. Pe 5 Iunie, departamentul economic din cadrul Cancelariei raporta că procnoza de creştere economică a Italiei e "moderată" iar progresul consolidării e "supraestimat".

În 1998, anul decisiv pentru introducerea monedei euro, nu se schimbase nimic din această evaluare. Pregătindu-se pentru o întâlnire cu o delegaţie a guvernului italian la 22 Ianuarie, Secretarul de Stat Jurgen Stark nota că "longevitatea unor finanţe publice solide" nu era garantată încă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO