„Nimeni nu are o soluţie pentru evitarea unui astfel de deznodământ şi de aceea cred că nu au fost până acum ostilităţi deschise. Este în mare măsură un război psihologic. Ce riscuri sunt dispuse cele două părţi să îşi asume? Vor îndrăzni să se angajeze în distrugerea reciprocă?“
Moartea dictatorului libian Muammar Gaddafi în 2011 într-un context revoluţionar a dus la haos, în loc de stabilitate, iar războiul civil care a urmat riscă să se transforme într-un conflict internaţional, cum este cel din Siria. Războiul civil sirian este în al optulea an, a făcut până acum peste 380.000 de victime şi a dezbinat UE prin valul de refugiaţi creat. Din 2015, Yemenul este distrus de un război civil folosit de mai multe state din regiune pentru a-şi regla conturile.
Conflictul a produs cea mai mare criză umanitară din lume. Escaladarea recentă a tensiunilor dintre SUA şi Iran a mărit probabilitatea intensificării turbulenţelor din Orientul Mijlociu, regiune vitală pentru circulaţia petrolului în economia mondială. În estul Asiei, în Taiwan cresc temerile că ţara va fi invadată de o Chină tulburată de probleme economice, iar politicienii taiwanezi se hrănesc cu aceste frici, care durează deja de câţiva ani, într-un an electoral. Şi în Hong Kong există temeri că protestele masive anti-Beijing vor fi în cele din urmă sufocate prin intervenţia armatei chineze. Liniştea mondială se sprijină pe fundaţii din ce în ce mai şubrede.
O Europă mai puţin fragmentată ca acum a lucrat energic alături de administraţia preşedintelui american Barack Obama pentru a le construi libienilor un drum care să-i ducă departe de moştenirea autocrată lăsată de dictatorul Gaddafi, scrie EUobserver.
Acele zile sunt de mult apuse. Dezacorduri privind rezultatele alegerilor, asasinarea ambasadorului american în Benghazi, interesele interne şi regionale divergente aduc din 2013 haosul în Libia. Nici evenimentele din regiune nu au ajutat pacea, iar mai multe state din vecinătate s-au transformat în diferite forme de dictatură.
În Egipt, armata, condusă de generalul Abdel Fattah el-Sisi, a revenit la putere, punând capăt oricărei aspiraţii democratice. Acolo nu se mai poate pune problema respectării drepturilor omului. În Arabia Saudită, deşi ţara a fost deschisă unor libertăţi de bază, mulţi dau vina pe prinţul Coroanei pentru asasinarea contribuitorului de la Washington Post Jamal Khashoggi şi dezmembrarea trupului acestuia. În Siria, preşedintele-dictator Bashar al-Assad, sprijinit de liderul Rusiei Vladimir Putin, a reuşit să înfrângă opoziţia, iar acum se ocupă cu anihilarea acesteia, chiar şi a opoziţiei civile.
În Turcia, mii de oameni, inclusiv ziarişti şi profesori de şcoală, sunt arestaţi pentru că ar fi avut legături cu o lovitură de stat eşuată contra preşedintelui cu tendinţe autoritare Recep Tayyip Erdogan. Politica acestuia a îndepărtat ţara de UE şi de miezul NATO. Tunisia rămâne ultima speranţă pentru democraţie, dar una fragilă sub presiunile economice.
În Libia, generalul Khalifa Haftar este în ofensivă, începând de la graniţa cu Egiptul şi îndreptându-se spre capitala ţării. Sprijinit de generalul egiptean Sisi, de firma de mercenari rusă Wagner, care este implicată şi în războiul din estul Ucrainei, şi de guvernul Emiratelor Arabe Unite, Haftar a ajuns cu trupele sale la periferiile oraşelor Tripoli şi Misrata. Nicio iniţiativă europeană nu a dus la vreo soluţie acceptabilă pentru toate părţile, în special având în vedere poziţiile diferite ale Franţei şi Italiei în ceea ce priveşte resursele de gaze ale acestei ţări şi comerţul. În timp ce criza se extinde, atacurile aeriene lovesc chiar şi taberele de refugiaţi.
Într-o mutare disperată, guvernul libian de la Tripoli, recunoscut de ONU, a cerut ajutor militar. Turcia, un stat membru al NATO, a acceptat să trimită trupe şi armament în Libia, dar ajutorul nu vine necondiţionat. Ankara a convenit cu guvernul de la Tripoli un acord prin care sunt stabilite noi graniţe în Mediterana ce ştirbesc suveranitatea Greciei. În joc este accesul Turciei la importantele resurse de petrol şi gaze naturale din regiune. Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie au anunţat că nu acceptă prezenţa militară a Turciei în Libia. Acţiunile Turciei au împins Egiptul, Grecia şi Ciprul să formeze o alianţă contra sa. O aventură militară în Libia fără acordul Europei nu doar că ar înrăutăţi situaţia de acolo, ci ar creşte riscurile unei confruntări militare între Turcia şi Egipt în Mediterana. Sisi a întărit marina militară a Egiptului cu submarine germane şi nave de asalt franceze din clasa Mistral în ultimii patru ani.
Circulă zvonuri că Haftar a cerut ajutor militar Egiptului, declarând că dacă primeşte soldaţi egipteni, Tripoli ar fi cucerit în câteva ore. Anul trecut circulau pe internet filmări cu ceea ce păreau a fi soldaţi egipteni pe fronturi libiene.
În Taiwan, preşedintele Tsai Ing-wen transformă alegerile preşedinţiale de anul acesta într-o bătălie pentru apărarea suveranităţii şi democraţiei taiwaneze contra poftei de expansiune a Chinei, notează Financial Times. Acest lucru a fost vizibil din plin când Baza Aeriană Tainan din sudul ţării şi-a deschis porţile publicului în octombrie. A fost un spectacol aerian cum n-a mai vazut ţara, dar şi o demontraţie de forţe. Atât la Taipei, cât şi în SUA ñ garantul neoficial al securităţii insulei ñ cresc temerile că Beijingul pregăteşte un atac cu care ameninţă de 70 de ani. ÑDin punct de vedere militar, ambele părţi îşi fac bine temele de două decenii. Ameninţarea este realăî, spune Enoch Wu, un fost ofiţer în forţele speciale taiwaneze care acum candidează pentru parlament în alegerile generale de sâmbătă. În timp ce oficialii americani nu văd încă mare probabilitatea ca Baijingul să-şi folosească armata pentru a invada Taiwanul, ei spun că perspectiva devine din ce în ce mai apropiată. În ultimul deceniu, armata chineză şi-a extins dramatic capabilităţile şi prezenţa, limitând libertatea armatei americane de a efectua operaţiuni în apele şi spaţiul aerian ale Asiei. De asemenea, şi retorica Beijingului a devenit mai agresivă. Problema a ajuns pe scena mare a alegerilor taiwaneze. Tsai Ing-wen, preşedintele în funcţie care s-a concentrat pe apărare mai mult decât oricare dintre predecesorii săi în ultimii 30 de ani, spune că de alegerile de anul acesta depinde apărarea suveranităţii şi democraţiei în faţa vecinului autoritar. Washingtonul este nerăbdător să întărească apărarea Taiwanului la nivelul la care i-ar face pe chinezi să se gândească de două ori înainte să acţioneze. Însă în afara ţărmurilor taiwaneze, direcţia în care se înclină balanţa puterii din regiune evidenţiază competiţia în creştere dintre SUA şi China. Experţi în strategii militare din ambele state spun că Taiwan este cel mai probabil motiv pentru care SUA şi China s-ar putea confrunta militar cândva. Ni Lexiong, expert în apărare la Universitatea Shanghai, crede că Beijingul nu ar exclude posibilitatea unui război prelungit cu SUA. „Nimeni nu are o soluţie pentru evitarea unui astfel de deznodământ şi de aceea cred că nu au fost până acum ostilităţi deschise“, a spus el. „Este în mare măsură un război psihologic. Ce riscuri sunt dispuse cele două parţi să îşi asume? Vor îndrăzni să se angajeze în distrugere reciprocă?“
