Ameninţări din Italia cu sfidarea disciplinei bugetare a UE şi comentarii antieuro din partea unui oficial de rang înalt italian au readus în atenţia pieţelor financiare posibilitatea ieşirii acestei ţări din zona euro şi pe cea a împotmolirii economiei într-o stagnare de durată.
Dacă logica dictează că spectrul Italexit-ului este îndepărat, Italia fiind mai conectată şi dependentă de zona euro ca niciodată, scenariul unor probleme economice grave într-o Italie condusă de radicali şi populişti şi care încă nu şi-a revenit complet după ultima criză este mai plauzibil. Italia nu este noua Grecie, este noua Argentină, scrie pentru Politico Alberto Mingardi, directorul general al Istituto Bruno Leoni in Milan, făcând referire la problemele economice perpetue şi la rezistenţa la reforme care au împins recent Argentina spre un bailout de la FMI.
Acţiunile europene, în frunte cu cele ale băncilor italiene, au scăzut ieri, iar euro s-a depreciat după ce Carlo Borghi, un parlamentar italian din unul dintre cele două partide de la guvernare, a declarat că cea mai mare parte a problemelor ţării sale se pot rezolva dacă Italia ar reveni la propria monedă. El a revenit asupa comentariilor spunând că Italia nu intenţionează să renunţe la euro. Borghi este un economist eurosceptic care prezidează comisia pentru buget din camera inferioară a parlamentului italian.
„Să ai controlul propriei monede este o condiţie necesară în politica monetară, dar nu şi suficientă, pentru punerea în practică a ambiţiosului şi uriaşului nostru proiect de înnoire“, a explicat parlamentarul. „Însă este necesar şi acordul cetăţenilor pentru a face acest pas.“
Afirmaţiile acestuia au fost contrazise rapid de vicepremierul Luigi Di Maio, care a spus că guvernul nu vrea ca Italia să plece nici din zona euro, nici din UE. Însă răul a fost deja făcut. Euro a atins minimul ultimelor şase săptămâni faţă de dolar. Deprecierea nu este ceva rău în sine, euro mai slab fiind benefic exportatorilor europeni, însă arată că investitorii au devenit sensibili la orice ameninţă moneda unică. De asemenea, au crescut şi costurile de finanţare ale Italiei, ţară pe care în ultima criză doar intervenţia BCE a mai salvat-o de la bailout. La tensiunile de pe pieţe au contribuit şi îngrijorările că Comisia Europeană vă intra în conflict cu guvernul de la Roma deoarece acesta va sfida disciplina fiscală şi va majora cheltuielile. Între guvernul de la Roma şi Bruxelles a început deja un război al declaraţiilor.
Guvernul, triplând obiectivul predecesorului, a stabilit o ţintă de deficit bugetar de 2,4% din PIB pentru următorii trei ani. De la CE au venit recomandări ca ţinta să fie coborâtă. „Nu vom da înapoi de la nivelul de 2,4%. Să fie clar. Nu dăm înapoi nici măcar cu un milimetru“, a declarat zilele trecute vicepremierul Di Maio. Un deficit de 2,4% din PIB ar fi în limitele permise de UE, însă sub actualul proiect de buget al guvernului deficitul structural ar creşte şi el proporţional, ceea ce ar contraveni regulilor europene, notează Reuters.
Comisia este îngrijorată că noile cheltuieli promise de guvern vor împinge în sus uriaşa datorie publică a Italiei, a doua cea mai mare din UE după cea a Greciei. Roma asigură că raportul datorie/PIB se va reduce datorită creşterii economice mai puternice alimentate de cheltuielile bugetare.
Din Luxemburg, vicepreşedintele CE pentru euro Valdis Dombrovskis a spus că speră că Italia îşi va aduce bugetul în limitele prevăzute de regulile UE şi că este deschis dialogului.
Pierre Moscovici, comisarul european pentru afaceri economice, a avertizat Roma că trebuie să le spună cetăţenilor italieni adevărul despre nevoia de cheltuieli sigure. Guvernul italian a reacţionat acuzându-l pe fostul ministru de finanţe francez că întărâtă pieţele, scrie Euractiv.
„O criză a fost suficientă, o criză a fost destul şi trebuie să împiedicăm ca Italia să poată primi aici un tratament special care, dacă este acordat tuturor, ar însemna sfârşitul euro“, a avertizat preşedintele CE Jean-Claude Juncker.
Luni, celălalt vicepremier italian, Matteo Salvini, liderul Ligii, o formaţiune radicală de dreapta, i-a răspuns lui Juncker spunând că nimeni în Italia nu se teme de ameninţările acestuia.
Cu altă ocazie, Di Maio, care conduce formaţiunea antisistem Mişcarea 5 Stele, a declarat că „nu încape îndoială“ că liderii Franţei şi Germaniei vor ca guvernul italian să dea greş.
Guillaume Lefebvre, strateg la Quilvest Gestion din Paris, se teme că „atitudinea războinică faţă de Bruxelles este doar începutul şi ar trebui să ne aşteptăm la mai multă volatilitate“.
Într-un interviu pentru CNBC, fostul premier desemnat al Italiei Carlo Cottarelli a spus că nu crede că „Italia poate rezista unei recesiuni, fie ea şi de scurtă durată“. Cottarelli a fost directorul departamentului de afaceri bugetare al FMI în perioada 2008-2013. Este cunoscut ca „Domnul foarfecă“ din cauza convingerilor proausteritate.
Costurile de finanţare ale Italiei s-au dublat de când la guvernare au venit, în primăvară, Mişcarea 5 Stele şi Liga. Traiectoria acestor indicatori este extrem de importantă pentru o ţară cu datorii de 2.200 de miliarde de euro (132% din PIB), scrie Alberto Mingardi. Costurile în creştere se traduc prin credite mai scumpe pentru gospodării şi afaceri. Bogdan Cojocaru
Aceasta ar trebui să fie o problemă îngrijorătoare mai ales pentru partea productivă, industrializată, a Italiei, adică nordul, unde Liga este deosebit de puternică. Deocamdată, poate pentru că nu au alte alternative, antreprenorii din nord susţin Liga. Primesc de la aceasta, aşa cum au dorit, politici mai dure privind imigraţia, însă nimic mai mult. Din contră, guvernul a sugerat reducerea flexibilităţii pieţei muncii, renaţionalizarea autostrăzilor şi închiderea magazinelor duminica.
În ultimii 15 ani, niciun guvern nu a reuşit să ducă la capăt reforme economice ambiţioase. Rezutatul este o stagnare de durată, la care contribuie o piaţă a muncii rigidă, taxare şi cheltuieli excesive şi suprareglementarea.
Noul buget poate reflecta acceptarea din partea politicienilor şi a clasei de afaceri din Italia că ţara este incapabilă de reformă, că este inevitabilă deriva economiei spre probleme în stil sud-american.
