Business Internaţional

După intrarea în UE, Italia a vrut să scape de „cătuşele Tratatului de la Maastricht”. Soluţii pentru problemele de atunci nu există nici azi

După intrarea în UE, Italia a vrut să scape de...

Autor: Andrei Cîrchelan

09.06.2012, 11:19 924

Liderii politici germani erau conştienţi încă de când s-au pus bazele zonei euro că Italia o să fie o problemă, dar au preferat să o includă, din motive politice, deoarece această ţară este unul din membrii fondatori ai Comunităţii Economice Europene, unul dintre stâlpii pe care a fost construită Uniunea Europeană, reiese dintr-o amplă analiză a revistei germane Der Spiegel.

Documente guvernamentale germane din vremea cancelarului Helmut Kohl, desecretizate recent, arată faptul că autorităţile din vremea respectivă aveau îndoieli profunde în privinţa unei monede comune europene când conceptul a fost introdus pentru prima dată în 1998. În primul rând, experţii guvernului au indicat că Italia ar fi veriga slabă a zonei euro. Problemele indicate la începutul proiectului nu au fost rezolvate încă.

Click pentru Partea I, Partea a II-a

Partea a III-a: Italia renunţă la austeritate

Multă lume ştia că cifrele sunt modificate artificial şi nu reprezintă o reducere reală a datoriei. Nimeni, însă, nu voia să expună consecinţele. Kohl avea încredere în vorbele lui Ciampi, care promitea că Italia va rămâne pe "camino virtuoso" (calea virtuoasă) pe care pornise şi "nu va scuti niciun efort de curăţare a bugetului". Guvernul de la Roma estima că datoria va ajunge la 60% din PIB până în 2010.

Situaţia nu a evoluat în direcţia anticipată. În aprilie 1998 - înainte de decizia asupra membrilor zonei euro - existau din ce în ce mai multe semne că partenerii de coaliţie ai lui Prodi, neo-comuniştii, de-abia aşteptau să revină la vechile obiceiuri. Ambasada germană la Roma avertiza pe 3 aprilie că acest risc "nu trebuie ignorat".

După trei luni, când Italia a fost acceptată ca membru al zonei euro, problema a ajuns la apogeu. Pe 10 iulie, 1998, ambasadorul Kastrup îşi exrpima în faţa oficialilor din Bonn teama că Italia e copleşită de "stagnare" şi "extenuare", iar guvernul italian "lua un fel de pauză după extraordinarul efort depus pentru a satisface criteriile Maastricht".

Pauza s-a permanentizat. La începutul lui august, Ministerul de Finanţe italian raporta că deficitul bugetar a fost mai mare în primele şapte luni ale anului, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului anterior. Rezultatele financiare din primele şapte luni ale anului anterior fuseseră esenţiale pentru acceptarea Italiei în clubul euro.

Stephan Freiherr von Stenglin, ataşatul financiar al Ambasadei germane la Roma, nu îşi pierduse pe deplin încrederea în voinţa Romei de a reduce cheltuielile. "Incapacitatea de a atinge ţintele de deficit pentru acest an va provoca daune considerabile credibilităţii politicii de consolidare italiene", nota Stenglin. În Cancelaria germană, această propoziţie a lui Stenglin era marcată în marginea paginii cu un mare semn de exclamare.

'O schimbare calitativă '

Între timp, însă, cea mai intensă fază a campaniei electorale începuse. Lupta dintre Kohl şi contracandidatul Schroder se concentra pe politicile locale, şi nu pe euro.

Situaţia nu s-a schimbat nici după alegeri, indiferent de numărul de mesaje alarmiste pe care Stenglin le trimitea la Bonn. La 1 octombrie, ataşatul financiar scria o analiză intransigentă a politicii fiscale italiene. Analiza era ascunsă în spatele unei note cu titlul "Guvernul italian aprobă proiectul de buget pentru 1999". Stenglin, care înainte de a fi detaşat la Roma ocupase o funcţie de vârf în cadrul băncii naţionale germane, remarca faptul că dezvoltarea Italiei mergea într-o direcţie complet greşită. Proiectul de buget, spunea Stenglin, semnalează o "schimbare calitativă în politica bugetară".

Potrivit lui Stenglin, la capitolul cu reduceri ale cheltuielilor bugetare, documentul arăta cele mai slabe măsuri luate de la începutul consolidării iniţiate în prima parte a anilor '90. Veniturile suplimentare din impozitare, nota economistul, nu mai urmau să fie folosite exclusiv pentru reducerea deficitului. Aceste sume urmau să meargă şi spre noi cheltuieli, mai ales în programe sociale. Guvernul italian dădea inevitabil impresia că este "mai interesat de distanţarea faţă de calea strictă a consolidării urmată în ultimii ani decât de a face tot ce se poate pentru a elimina orice dubii în privinţa sustenabilităţii finanţelor publice italiene".

La puţin timp după ce Stenglin scria nota către Bonn, premierul Prodi a fost înlocuit de fostul comunist Massimo d'Alema, iar situaţia s-a deteriorat şi mai tare. d'Alema a propus stimularea economică europeană prin emisiunea de obligaţiuni europene comune, fără includerea cheltuielilor în deficitele naţionale.

Noua coaliţie guvernamentală din Germania, condusă de Schroder, a respins propunerea. Chiar şi aşa, abordarea lui d'Alema câştiga popularitate în Roma, potrivit unei telegrame trimise Stenglin la Bonn pe 18 noiembrie. Oficialul nota că membrii guvernului italian cereau relaxarea cadrului temporal pentru consolidarea bugetară, o interpretare mai flexibilă a pactului de stabilitate şi eliberarea Italiei din "cătuşele Tratatului de la Maastricht".

Vârtejul crizei

Cu câteva săptămâni înainte de lansarea monedei unice europene, evaluarea făcută de Stenglin asupra situaţiei căpăta o conotaţie dramatică, el scriind: "Apare întrebarea dacă nu cumva o ţară cu un grad foarte mare de îndatorare riscă să parieze greşit pe eforturile de consolidare derulate până în prezent, făcând rău ei înseşi şi uniunii monetare". Remarca a devenit profetică. În toamna lui 2011, când Italia a fost prinsă de vârtejul crizei, gradul ei de îndatorare era din nou peste 120% din PIB.

Kurt Biedenkopf, membru al Uniunii Creştin-Democrate din Germania, a prezis dilema în care se afla uniunea monetară astăzi chiar înainte de introducerea monedei unice. La vremea respectivă, Biedenkopf era guvernatorul statului estic Saxony şi fusese singurul guvernator german care s-a opus uniunii monetare în Bundesrat, structura legislativă care reprezintă statele germane. "Europa nu era pregătită pentru acel pas epocal", spune Biedenkopf astăzi, adăugând că existau diferenţe prea mari în rezultatele şi politicile economice ale ţărilor implicate. "Cei mai mulţi politicieni germani credeau că euro o să funcţioneze chiar şi fără instituţii comune şi fără transferuri financiare. A fost o naivitate".

Între timp, liderii europeni încearcă astăzi să corecteze defectele congenitale ale euro. Multe ţări europene implementează măsuri de austeritate şi reforme, şi toate statele membre susţin ideea unei responsabilităţi comune pentru monedă. Chiar şi aşa, noua arhitectură a zonei euro nu este foarte diferită de cea anterioară.

Atunci când zona euro a fost proiectată prima dată, guvernul din Bonn a considerat că e suficient să stipuleze criterii stricte de îndatorare într-un acord şi să se bazeze pe membri când vine vorba de implementarea reformelor structurale necesare. Astăzi, noul pact fiscal european are intenţia de a educa statele membre asupra unei gestionări bugetare solide şi de a cultiva voinţa implementării de reforme. Cu ate cuvinte, procedura originală, care nu a supravieţuit după primul test de stress, a suferit doar câteva modificări minore. În continuare nu există o instituţie centrală care să impună disciplina necesară. Vina nerespectării criteriilor va fi în continuare atribuită de state neconforme altor state neconforme în cercul şefilor de guverne europene.

Tot nu există o soluţie

Documentele guvernamentale din perioada de fondare a uniunii monetare relevă faptul că acest construct nu poate funcţiona. Mesajul transmis de documente este că oportunismul politic primează în cele din urmă. O uniune monetară înseamnă mai mult decât circularea câtorva miliarde de euro încolo şi încoace. O astfel de uniune este şi o comunitate cu un destin comun. O monedă comună solicită o politică şi instituţii comune.

Euro este acum în cel de-al 14-lea an de existenţă, iar după doi ani de criză continuă Berlin şi celelalte capitale încep să îşi dea seama că actuala stare de fapt nu poate continua. Toate eforturile de reformă par în continuare mici paşi către nicăieri, iar politicienii încep să gândească în termeni mai largi pentru a combate criza. Noul pact fiscal nu reuşeşte încă să ofere o soluţie rapidă, iar politicienii europei dezvoltă noi viziuni, pe măsură ce vechile tabuuri încep să se năruie.

În timp ce ţările sudice şi Franţa încep să accepte o înfrânare a îndatorării pe model german, guvernul Germaniei nu mai are obiecţii legate de o guvernare economică a zonei euro, o idee franceză faţă de care Germania manifesta o puternică opoziţie. Ministrul de finanţe german Wolfgang Schäuble ia în calcul varianta extinderii atribuţiilor comisarului UE pe finanţe, aducându-l în poziţia unui fel de ministru de finanţe al zonei euro, care ar monitoriza bugetele celor 17 membri şi ar avea puterea să intervină dacă e nevoie.

Esenţa tuturor acestor măsuri este nevoia ca statele zonei euro să renunţe la o parte din suveranitate, în timp ce guvernul de la Bruxelles obţine mai multă putere.

Dacă membrii uniunii monetare corectează rapid elementele pe care le-au neglijat înainte de a intra în uniunea monetară, proiectul secolului ar putea avea succes. Pe de altă parte, orice întârziere a reformelor necesare adaugă la costurile suportate de fiecare ţară pe acest traseu al monedei unice.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO