În cea mai mare parte a epocii petrolului, grupuri de producători au încercat să controleze preţurile. În anii ’20, strategia a fost coordonată de Comisia Căilor Ferate din Texas cu sprijinul statelor americane şi al autorităţilor federale. Apoi, în anii ’70, acest rol a fost câştigat de OPEC, cartelul ţărilor producătoare de ţiţei.
Prăbuşirea preţurilor care a început în vara anului trecut face clar că nimeni nu mai deţine controlul pieţei, scrie Financial Times.
Progresul tehnologic, sub forma succesului spectaculos al producţiei americane de petrol de şist din ultimii cinci ani, îngrijorările legate de încetinirea economiei chineze şi modificarea strategiei Arabiei Saudite, cel mai mare exportator de petrol al lumii, au provocat exces de ofertă pe piaţa ţiţeiului în urma căruia preţurile s-au redus cu peste 50%.
Deocamdată, preţurile sunt mişcate mai mult de forţele pieţei decât de deciziile politice, iar situaţia este de natură să-i neliniştească pe toţi jucătorii din industria petrolului, de la executivii din Houston la figurile regale de la Riyadh. Situaţia nu este însă fără precedent. Folosind cuvintele atribuite lui Mark Twain, se poate spune că „istoria nu se repetă, dar rimează“. Deşi nu există în istorie situaţii care să semene perfect cu cea de acum, trecutul poate furniza indicii despre ce se poate întâmpla în viitor.
Ultima dată când preţurile petrolului s-au prăbuşit a fost în urmă cu şapte ani. Falimentul Lehman Brothers din 2008 şi criza financiară care a urmat au tras în jos preţurile de la niveluri mai ridicate decât cele din 2014 şi le-au dus la cote apropiate cu cele de acum. Acel episod a fost scurt. După un plonjon sub 37 de dolari pe baril în decembrie 2008, Brentul şi-a revenit şi a trecut de 70 de dolari barilul în iunie 2009.
Pe partea cererii, 2015 se aseamănă cu 2009. În urmă cu şase ani, revenirea rapidă a creşterii economiei chineze, după un scurt derapaj în perioada 2008-2009, a dat energie preţurilor. Anul acesta, cererea pentru petrol a Chinei se menţine puternică, deşi prognozele nu sunt optimiste. Diferă ceea ce se întâmplă pe partea ofertei.
În 2008, acţiunile hotărâte ale OPEC, care şi-a redus producţia cu 4,2 milioane de barili pe zi în trei etape din septembrie până în decembrie, totul culminând cu cea mai mare scădere individuală din istorie, au stabilizat preţurile.
Puterea cartelului de a controla piaţa petrolului este adesea exagerată, dar este clar că intervenţia din 2008 a avut un impact semnificativ. Când miniştrii ţărilor producătoare s-au întâlnit la Viena pe 27 noiembrie anul trecut, când preţurile erau în plin plonjon, ei au sugerat că influenţa cartelului şi-a atins limitele.
Decizia lor de a nu modifica producţia a pus pecetea pe o politică pe care Arabia Saudită, cel mai influent membru al grupului, o indica deja de câteva luni. Aşa cum a explicat mai târziu Ali al-Naimi, ministrul petrolului din Arabia Saudită, golul lăsat pe piaţă de reducerea producţiei OPEC, adică mai ales a producţiei Arabiei Saudite, ar fi fost umplut rapid de petrol de şist exportat de SUA sau de alte surse scumpe.
Cel mai clar precedent pentru strategia lui Naimi de a lăsa deschisă „ţeava“ de petrol este politica adoptată de predecesorul său, şeicul Ahmed Zaki Yamani, care a majorat producţia 1985-1986 după ce în cei cinci ani anteriori a redus livrările pentru a impulsiona preţurile.
Cotaţiile petrolului produs în SUA s-au prăbuşit în 1986, iar lumea a intrat într-o perioadă cu preţuri mici care s-a întins până în anii 2000.
O altă paralelă cu prezentul este creşterea producţiei ţărilor care nu fac parte din OPEC. Echivalentul revoluţiei şistului de astăzi a fost deschiderea a două mari zone cu resurse uriaşe: Marea Nordului şi Alaska.
Dezvoltarea acestor zone, cu producţie mai scumpă decât, spre exemplu, cea din Orientul Mijlociu, a fost posibilă de acţiunile OPEC care au forţat preţurile să se ducă în sus în anii ’70, aşa cum petrolul de şist a devenit rentabil datorită creşterii preţurilor în prima jumătate a anilor 2010.
Deşi preţurile mici au afectat investiţiile, forţând companiile vestice să-şi micşoreze cheltuielile şi provocând un val de mega-fuziuni la sfârşitul anilor ’90, producţiei i-a trebuit o perioadă lungă pentru a răspunde. Marea Britanie, Norvegia şi Alaska au continuat să producă în cantităţi mari până la sfârşitul secolului.
În cele din urmă, în condiţiile în care regiunile în cauză au intrat în declin, iar cererea din China şi din alte economii emergente a început să crească puternic, în anii 2000 preţurile au urcat rapid.
Întrebarea prezentului este cât de rapid se va materializa o ajustare similară a ofertei. La începutul acestui an, mulţi se aşteptau ca industria şistului din SUA să intre rapid în declin. Însă până acum nu s-a întâmplat aşa. Companiile producătoare au reuşit să-şi diminueze cheltuielile şi preţurile plătite furnizorilor. De asemenea, aceste companii s-au concentrat mai mult pe operaţiunile din cele mai productive zone. Producţia din SUA s-a dovedit mai rezistentă decât au crezut mulţi.
Cu toate acestea, Trisha Curtis, analist la Energy Policy Research Foundation din Washington, spune că petrolul cu preţuri mai mici de 50 de dolari cauzează „probleme destul de serioase“ industriei de profil.
Presupunerile optimiste că totul este bine ignoră faptul că întotdeauna producţia reflectă cu latenţă numărul de puţuri forate pentru extragerea petrolului, număr care s-a redus cu 63% în ultimul an.
„Va mai dura ceva timp“, a spus expertul, precizând că industria şistului nu se îndreaptă către moarte, ci poate doar „spre hibernare“.
În alte regiuni producătoare de petrol, în care dezvoltarea proiectelor durează de obicei mai mulţi ani şi are nevoie de investiţii de mai multe miliarde de dolari, producţia va reacţiona mai lent la declinul preţurilor.
Philip Verleger, expert în industria energiei, sugerează că Venezuela, un producător important de petrol care acum se confruntă cu o criză financiară severă, ar putea fi prima care cedează. Haosul din ce în ce mai mare din această ţară ar putea pune în pericol întreaga sa producţie de 2,4 milioane de barili pe zi.
Din aceste considerente, în timp ce piaţa petrolului va fi trasă în jos de presiuni pe termen scurt, inclusive de perspectiva intrării ţiţeiului iranian pe pieţele internaţionale, tendinţa pe termen lung a preţurilor va fi de creştere, cu posibile salturi mari dacă se acutizează criza din Venezuela sau alte crize. Edward Morse, analist al Citigroup, sugerează că petrolul la preţuri de 60-80 de dolari barilul cererea va aduce la echilibru cererea cu oferta. Ideea că producţia de combustibili fosili se va deveni insuficientă pe măsură ce creşte cererea, împingând preţurile tot mai sus, poate fi ignorată deocamdată şi poate pentru totdeauna. Lecţia pe care o oferă deceniul trecut este aceea că atât timp cât tehnologia se dezvoltă, cât există capital şi legislaţie favorabilă, vor fi aduse pe piaţă petrol şi gaze naturale. Dacă se vrea ca lumea să renunţe la combustibili fosili, guvernele va trebui să ia măsuri speciale în acest sens.
