Fostul premier italian Mario Monti atrage atenţia, într-un articol publicat în The Financial Times, asupra obiceiului pe care şi l-au făcut liderii europeni de a da vina unii pe alţii pentru problemele economice ale UE şi că Uniunea poate rămâne o comunitate armonioasă doar dacă se respectă regulile de disciplină bugetară şi se investeşte pentru a avea mai multă creştere.
În urmă cu trei ani, zona euro risca să explodeze sub presiunile pieţelor. După tensiuni considerabile, liderii politici ai Europei au colaborat pentru a evita criza. Banca Centrală Europeană a găsit măsurile implementate de ei suficient de convingătoare pentru a justifica propriile acţiuni de sprijin. Astăzi, pe fundalul pieţelor liniştite, s-ar putea ca guvernele să fie cele care subminează euro. Preşedintele francez, cancelarul german şi premierul italian şi-au făcut un obicei din a da vina unii pe alţii.
Chiar şi atunci când sunt împachetate în formule diplomatice, aceste acuzaţii scot la lumină diferenţele dintre politici şi, mai grav, dintre culturile naţionale. Aceste diferenţe trebuie gestionate într-un mod responsabil, nu exploatate între summituri. De astfel de comportamente beneficiază doar populiştii.
Dacă se vrea ca UE să rămână o comunitate armonioasă, trebuie luate în considerare două lucruri: regulile trebuie respectate, iar Europa trebuie să aibă mai multă creştere economică. Va trebui să le obţinem pe ambele sau nu vom avea pe niciuna.
„Este absolut necesară mai multă creştere în toată UE “
Franţa şi Italia şi în general sudul Europei nu trebuie să acuze Germania şi Nordul că sunt obsedaţi cu regulile sau că sunt tehnocraţi doar pentru că aceştia se aşteaptă ca regulile să fie respectate.
Încălcarea regulilor pare să favorizeze statele mari pe socoteala celor mici. De aceea încălcarea pactului de stabilitate de către Germania şi de Franţa în 2003 a avut efecte atât de rele asupra altor ţări europene.
Pe de altă parte, insistenţa Franţei, Italiei şi a Sudului asupra nevoii de a crea spaţiu pentru mai multă creştere nu trebuie văzută de Germania şi de Nord ca un semn de slăbiciune. Este absolut necesară mai multă creştere în toată UE şi în special în Sud nu doar pentru a însănătoşi statele cu probleme, ci pentru supravieţuirea integrării europene.
Reconsilierea este posibilă. Trebuie rezolvate două probleme. În primul rând pactul de stabilitate nu este respectat. Nu putem vorbi de conformare când statele membre pot cu uşurinţă să obţină amânarea termenelor limită pentru atingerea obiectivelor. Franţa nici măcar nu a cerut permisiune, ci pur şi simplu a anunţat că nu va respecta ţintele. Italia a făcut gălăgie susţinând că UE n-ar trebui să îndrăznească să considere această situaţie o nerespectare.
În al doilea rând, în timp ce un pact de stabilitate simplist s-ar putea să fi fost alegerea corectă când zona euro era încă un „copil“, acum Europa nu-şi mai poate permite să lucreze cu un instrument atât de rudimentar. Prin faptul că nu a reuşit să recunoască rolul corect al investiţiilor publice, UE a determinat guvernele să nu mai construiască infrastructură tocmai când ar fi trebuit să construiască mai mult. Este nevoie nu de flexibilitate pentru ocolirea regulilor, ci de reguli riguroase din punct de vedere economic şi moral.
În vremea aşa-numitului „Wirtschaftswunder“, sau „miracol economic“, constituţia Germaniei stipula că împrumuturile publice sunt permise doar pentru investiţii publice. Germanii numesc aceasta „regula de aur“ şi au vrut iniţial ca ea să fie înscrisă în Tratatul de la Maastricht. Acesta cu greu poate fi descris un principiu iresponsabil.
Ideea unui tratament mai favorabil pentru investiţiile publice câştigă teren. În 2013, Comisia Europeană a anunţat că o va aplica, în limite stricte, pentru a impune pactul de stabilitate. FMI şi chiar BCE cer guvernelor să majoreze investiţiile publice. Jean-Claude Juncker, noul preşedinte al Comisiei, a anunţat un plan cuprinzător de investiţii în UE.
Totuşi, noua comisie ar trebui să meargă mai departe. Aceasta ar trebui să anunţe promovarea implementării la nivel naţional al unei discipline bugetare mai prietenoase cu investiţiile.
Apoi, comisia ar pune în aplicare prevederile pactului de stabilitate în timp ce permite un tratament mai favorabil al investiţiilor publice în limitele stabilite în 2013. De asemenea, CE ar anunţa o propunere pentru actualizarea regulilor de disciplină bugetară pentru a reflecta rolul investiţiilor publice productive. Şi, în sfârşit, instituţia va înfiinţa un grup care să elaboreze principiile convenite privind ce categorii de cheltuieli publice pot fi definite ca investiţii.
Virtutea disciplinei bugetare esta aceea că protejează generaţiile viitoare de abuzurile din partea actualilor politicieni. Să presupunem totuţi că o ţară are nevoie de infrastructură mai mare şi mai bună, şi că guverenele se pot împrumuta la dobânzi mai mici de 1% pentru a finanţa proiecte de infrastructură care produc randamente mai mari. Dacă acel stat decide să ignore astfel de investiţii, nu putem spune că el acţionează contra intereselor generaţiilor viitoare?
Germania este o astfel de ţară. Ea trebuie să fie încurajată să acţioneze în linie cu propriile principii şi să înscrie aceste principii în arhitectura UE.
