Când preşedintele Recep Tayyip Erdogan va redeschide Hagia Sophia din Istanbul pentru rugăciunile musulmanilor în această săptămână, lumea ar trebui să vadă în acest gest un simbol al misiunii sale de a reafirma rolul Turciei ca putere musulmană pe scena globală.
Cu toate acestea, rar în istorie Turcia a părut mai singură ca acum, scrie Bloomberg.
De la conflictele din Siria şi Libia şi până la loviturile din Irak, cea de-a doua armată a NATO se agită zi şi noapte cu drone înarmate, avioane de război şi tancuri. Navele turceşti navighează prin Mediterană, creând conflicte cu Grecia şi Cipru, membre ale Uniunii Europene, ce au ca miză resurse de gaze. În aproape două decenii de când conduce o naţiune care se află între Orientului Mijlociu şi Europa, Erdogan a transformat Turcia într-o putere regională cu mai mult potenţial internaţional decât în orice moment de la fondarea sa ca stat secular orientat spre Vest de Mustafa Kemal Ataturk în 1923.
Demersul lui Erdogan de a-şi extinde influenţa într-o regiune aflată anterior sub stăpânirea otomană timp de sute de ani înseamnă că Turcia este acum înconjurată de conflicte, că i se opun guverne arabe influente şi că este în dezacord cu aliaţii săi tradiţionali. Deocamdată însă, nimeni nu pare dispus sau capabil să-l oprească pe noul „sultan“.
„Turcia are avantajul strategic“, a declarat Timothy Ash, analist la Bluebay Asset Management. „Realitatea este că UE este un leu fără dinţi atunci când vine vorba de Turcia. Iar Erdogan şi-a dat seama de mult timp de asta.“
SUA au condamnat anumite aspecte ale politicii externe a lui Erdogan, dar au evitat acţiunile concrete împotriva unui aliat cheie din NATO. Pentru UE, rolul Turciei ca tampon împotriva fluxului de migranţi şi militanţi către Europa a făcut prea riscantă aplicarea de sancţiuni comerciale pentru misiunile de explorare a gazelor naturale din estul Mediteranei. În orice caz, sancţiunile comerciale ar prejudicia şi ţările europene, iar puţini sunt dispuşi să suporte aceste costuri pe măsură ce pandemia de Covid-19 devastează economia globală. Candidat să adere la UE şi aliat al Americii de multă vreme, Turcia a urmărit o politică externă din ce în ce mai independentă în ultimii ani care, până în prezent, a funcţionat. Turcia a sfidat SUA şi NATO prin achiziţionarea sistemului de apărare aeriană S-400 de la Rusia, inamicul din Războiul Rece, dar a câştigat acordul preşedintelui Donald Trump pentru trimiterea de trupe în conflicte pe care SUA ar prefera să le evite.
În Libia, o intervenţie turcă binecuvântată de SUA a întors sorţii într-un război complicat, învingând forţele susţinute de Rusia ale generalului renegat Khalifa Haftar şi salvând un guvern sprijinit de Organizaţia Naţiunilor Unite. În acelaşi timp, victoria a adus Turcia mai aproape de o potenţială confruntare cu Egiptul şi Emiratele Arabe Unite, aliaţi americani care-l susţin Haftar.
În Siria, Turcia a colaborat cu Moscova pentru a împiedica atacul forţelor guvernamentale siriene asupra ultimului bastion rebel, ceea ce ar fi putut declanşa o nouă criză a refugiaţilor. Însă, ofensiva turcă de anul trecut împotriva kurzilor sirieni susţinuţi de SUA, care au luptat în primele linii ale războiului împotriva Statului Islamic, a provocat furie în Europa şi în Congresul american, deşi a fost avizată de Trump.
Discuţiile despre sancţiuni din cauza achiziţionării de sisteme S-400 şi a incursiunilor în Siria persistă în Congres, unde sprijinul profund şi simpatia pentru Turcia s-au erodat treptat. Aceste relaţii în descompunere au culminat anul trecut cu un vot simbolic privind recunoaşterea masacrului armenilor din 1915 ca genocid, în pofida obiecţiilor Turciei şi ale lui Trump. Până în prezent, ţara a scăpat de pedepse grave întrucât Erdogan menţine o linie subţire între sfidarea prietenilor şi asigurarea că Turcia rămâne utilă.
„Legăturile Turciei cu Statele Unite sunt foarte bune la nivel de conducere, dar foarte slabe la nivel instituţional“, a declarat Fadi Hakura, care gestionează Programul Turcia al think-tank-ului Chatham House din Londra. „Erdogan joacă la noroc pe cartea Trump şi până acum i-a ieşit, însă nu poate fi derulată o politică externă de genul acesta deoarece şansele se pot îndrepta împotriva jucătorului. Totul s-ar putea schimba dacă Joe Biden câştigă alegerile americane în noiembrie.“
Într-o regiune arabă zguduită de tulburări, prietenii lui Erdogan sunt puţini, în timp ce lista lui de detractori îi conţine pe greii lumii arabe, de la Egipt la Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite.
Aceştia acuză Turcia că încearcă să submineze stabilitatea politică şi să se amestece în treburile arabe, susţinând grupări islamice de opoziţie precum Frăţia Musulmană, care este interzisă şi reprimată de multe guverne. Cu excepţia cazului în care Erdogan se angajează în anumite manevre diplomatice serioase şi schimbări semnificative de politică, este greu de crezut că statele arabe vor permite Ankarei să se stabilească în Libia ca principala putere.
„Erdogan a obţinut o serie de victorii tactice, dar el fie nu a vrut, fie nu a putut să le transforme în avantaje strategice deoarece acest lucru necesită forţă diplomatică, nu doar intervenţii militare“, a explicat Hakura.
Pentru Europa, Turcia este în acelaşi timp un partener indispensabil şi o problemă. Angajamentul său de a începe explorarea gazelor în insula Cipru, al cărei nord este ocupat de turci, a fost denunţat de vecinii mediteraneeni Egipt, Israel şi Grecia, potenţiali parteneri într-un proiect de gazoducte, precum şi de UE. Nu este clar dacă vreo companie s-ar implica în proiect având în vedere disputele teritoriale, dar mesajul a fost clar; lunga coastă mediteraneană a Turciei îi aduce ţării un loc la masă. Gazdă pentru la 3,6 milioane de refugiaţi sirieni, Turcia controlează, de asemenea, un robinet al unui flux major de migraţie spre Occident, forţând oficialii europeni să trateze Turicia cu prudenţă.
Într-un apel pentru o cooperare mai strânsă între UE şi Turcia publicat în Politico înaintea unei reuniuni a liderilor politicii externe a UE de săptămâna trecută, ministrul de externe turc Mevlut Cavusoglu a menţionat Libia şi Siria ca locuri în care Turcia a desfăşurat acţiuni militare care protejează Europa, în timp ce interesele sale în Mediterana au fost trecute cu vederea în „o serie de abuzuri şi înstrăinare“, cu toate că se confruntă cu critici din partea Franţei şi a altor guverne.
La o vizită recentă în Germania, cererea lui Cavasoglu pentru relansarea turismului a fost respinsă. Berlinul a menţionat îngrijorările privind siguranţa sănătăţii. El a văzut acolo o motivaţie politică. La rândul ei, UE a condamnat, în mod predictibil, decizia Turciei de acum două săptămâni de a converti catedrala Hagia Sophia înapoi în moschee şi a ameninţat că extinde o listă neagră a Europei care a vizat până acum doi turci în cazul incursiunilor de explorare a gazelor din Mediterana. Totuşi, la fel ca NATO, a semnalat dorinţa de a reduce tensiunile cu o ţară care rămâne critică pentru securitatea Europei.
„Erdogan aspiră la a deveni conducătorul musulmanilor sunni şi să inverseze pierderea influenţei regionale de care s-a bucurat odată Imperiul Otoman“, a declarat Nihat Ali Ozcan, strateg la Fundaţia de Cercetare a Politicii Economice din Ankara. El „câştigă sprijin din partea unor naţionalişti şi unei pături de bază religioase de acasă, precum şi a unor colţuri din Orientul Mijlociu, însă creşte riscul formării unei coaliţii a ţărilor occidentale, pe lângă cele din lumea arabă, enervate de politica externă din ce în ce mai categorică a Turciei.”
