Pandemia de gripă spaniolă din 1918-1919 a omorât aproximativ 50 de milioane de persoane. A început în ianuarie şi februarie în SUA când mai mulţi oameni au murit manifestând simptome precum dureri de cap, dificultăţi respiratorii, tuse şi febră. Câteva luni mai târziu, în luna mai, pacienţii din Franţa, Belgia şi Germania au început să prezinte simptome asemănătoare, scrie Euronews.
Una dintre cele mai devastatoare pandemii din istorie, aşa-numita gripă spaniolă este un punct de referinţă extrem de important pentru istoricii care caută să pună în perspectivă situaţia actuală.
Istoria se repetă
„Mă simt ca şi cum aş fi într-o maşină a timpului, tot ce am investigat devine realitate pe zi ce trece”, au declarat istoricii spanioli Laura şi María Lara Martínez. Surorile au început să studieze gripa spaniolă cu doi ani în urmă, iar paralele dintre pandemia de astăzi şi evenimentele din urmă cu un secol au fost evidente de la bun început.
În 1918, oamenii au spus că este o „simplă răceală”, iar măsurile impuse de starea de carantină ne sunt familiare şi astăzi, fiind închise teatrele, şcolile şi graniţele.
Spaţiile publice, inclusiv telefoanele, erau dezinfectate în mod constant şi oamenii din anumite zone ale Statelor Unite puteau primi amenzi de 100 de dolari pentru nepurtarea măştii. În 1918, oamenii au înţeles de la bun început că mulţimile pot amplifica transmiterea bolii.
„Mama tuturor pandemiilor”
Al doilea val de infecţii, mult mai mortal decât primul, a coincis în Spania cu relaxarea restricţiilor de circulaţie. Astfel, iarna a fost martora unui număr tot mai mare de focare de infecţie.
„Sfârşitul pandemiei a depins de fiecare ţară în parte: de informaţia şi de pregătirea specialiştilor şi de interesele clasei politice”, spune istoricul Jaume Claret Miranda.
Specialiştii sunt de acord asupra faptului că sfârşitul pandemiei a avut loc în 1920, când societatea a reuşit să dezvolte aşa-numita „imunitate de turmă”, chiar dacă virusul nu a dispărut niciodată în totalitate.
„Au fost găsite urme ale aceluiaşi virus în alţi viruşi gripali. Gripa spaniolă a continuat să apară, să sufere mutaţii şi să dobândească materialul genetic al altor viruşi”, spune Dr. Benito Almirante, şeful unităţii de boli infecţioase din cadrul spitalului Vall d'Hebron din Barcelona.
De exemplu, gripa din 2009 a avut elementele genetice ale unor viruşi anteriori, aşa că oamenii mai în vârstă au fost mai bine protejaţi decât cei tineri.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu gripa spaniolă, cei trecuţi de 30 de ani având şanse mai mari de supravieţuire. Cel mai probabil, situaţia se datorează faptului că generaţia de peste 30 de ani a trecut prin aşa-numita gripă rusească din 1889 şi 1890.
Când se termină o pandemie?
O pandemie se sfârşeşte atunci când nu mai există transmitere incontrolabilă în rândul comunităţii, iar cazurile sunt la un nivel extrem de scăzut, spune Dr. Almirante.
„În Europa, suntem aproape să atingem această treaptă deoarece cazurile sunt identificate uşor şi pot fi monitorizate. Dacă situaţia actuală va continua, putem spune că pandemia este ţinută sub control.”
În timpul gripei spaniole, nivelul fricii a variat în funcţie de gradul de informaţie disponibil şi de starea de după război a ţărilor afectate. De exemplu, spitalele de campanie din Anglia au rămas deschise mult timp după sfârşitul războiului.
Dar, în final, „cum se întâmplă adesea, când efectul s-a diminuat, oamenii au încetat să îşi mai facă griji”, spune Claret.
Euforia post-pandemie
„The roaring 20s” au venit imediat după gripa spaniolă şi cea mai mare conflagraţie mondială din istorie.
„Populaţia care a supravieţuit a intrat într-o fază de euforie, inclusiv din punct de vedere economic”, spun surorile Lara Martinez.
Însă în faza de optimist post-gripă, au început să ia naştere regimurile totalitare pe aproape întreg teritoriul Europei.
„Memoria oamenilor este scurtă. Totuşi, gripa spaniolă a lăsat un anumit nivel de moştenire ştiinţifică în rândul specialiştilor, acumulând cunoştinţe extrem de importante în tratarea viitoarelor epidemii”, a declarat Claret.
Principala lecţie pe care ne-o predă trecutul, spune Claret, este că „orice măsură” care a fost descrisă drept „exagerată se va dovedi ulterior insuficientă”.
