Odată cu înteţirea războiului comercial dintre SUA, Uniunea Europeană şi China, se vorbeşte tot mai mult de pornirea unui război valutar.
Financial Times analizează scenariul unor intervenţii valutare din partea SUA, cea mai mare economie a lumii.
Dolarul american se apropie de cel mai ridicat nivel din ultimele decenii, iar pe preşedintele Donald Trump acest lucru îl nemulţumeşte. Retorica sa din ce în ce mai dură, acuzarea altor ţări de manipularea monedelor lor pentru a-şi stimula exporturile, ar putea însemna că Departamentul Trezoreriei SUA intervine pe pieţele valutare pentru prima dată după mult, mult timp.
Începând cu 1995, Statele Unite au intervenit de trei ori, dar de fiecare dată au acţionat în acord cu alte bănci centrale mari pentru a limita fluctuaţiile excesive ale cursului de schimb. Ar interveni acum SUA singure? Răspunsul scurt este da.
Politica americană privind cursul de schimb a oscilat de la perioade de intervenţii mari şi frecvente la ignorare benignă din partea diferitelor administraţii. În unele cazuri, atitudinea privind cursul de schimb s-a schimbat semnificativ în cadrul aceleiaşi administraţii, trecând de la a vedea în dolarul puternic o ameninţare la a face din întărirea monedei o politică oficială, ca în cele două mandate de preşedinte ale lui Bill Clinton.
„Ceea ce este remarcabil la aceste tendinţe este cât de brusc s-au schimbat politicile“, spune Robin Winkler, strateg la Deutsche Bank.
În urma renunţării în 1973 la sistemul de schimb valutar Bretton Woods - în care monedele din 44 de ţări erau ancorate de dolar, care, la rândul său, era legat de cotaţia aurului - băncile centrale mari au intervenit în mod regulat pentru a influenţa monedele ţărilor lor. În SUA, preşedintele Richard Nixon sperase că sfârşitul sistemului va stabiliza valoarea dolarului, dar nu s-a întâmplat aşa, ceea ce a forţat Trezoreria să intervină adesea cumpărând dolari. Administraţia lui Jimmy Carter a desfăşurat, de asemenea, resurse semnificative pentru a susţine dolarul în 1978, înainte ca politicile intervenţioniste să cadă pentru scurt timp din graţiile lui Ronald Reagan. Dolarul s-a apreciat cu mai mult de 50% în timpul lui Reagan, cu o creştere de 90% faţă de marca germană în perioada 1980-1985. Acest lucru a condus la o schimbare de poziţie în timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan, ceea ce a deschis calea în final Acordului Plaza din 1985 sub care marile bănci centrale au acţionat coordonat pentru a slăbi dolarul. În perioada de dinaintea prăbuşirii pieţei bursiere din octombrie 1987, dolarul a câştigat din nou teren în ciuda intervenţiei îndârjite din partea SUA. La sfârşitul anului 1988, moneda a făcut un alt salt, în special faţă de yenul japonez, deoarece Rezerva Federală a majorat ratele dobânzilor. Acest lucru a dus la o intervenţie a Statelor Unite la o scară fără precedent în prima jumătate a anului 1989 care a provocat ciocniri între Trezorerie şi comitetul de politică monetară al Fed. Din acel moment, Trezoreria "a renunţat în mare măsură la intervenţii, admiţând că acestea nu au reuşit să aibă impactul dorit", a spus Winkler. Cum ar funcţiona o intervenţie acum? Începând cu anul 1934, Trezoreria a fost responsabilă cu gestionarea cursurilor de schimb prin intermediul vehiculului oficial pentru intervenţii valutare - Fondul de Stabilizare al Cursului. Fed New York acţionează ca agent oficial al Trezoreriei în timpul intervenţiilor, dar banca centrală are, de asemenea, putere de foc suplimentară pentru a influenţa preţurile. În general Trezoreria şi Fed au acţionat împreună, suportând povara în mod egal, chiar şi atunci când banca centrală a avut rezerve faţă de obiectivele Trezoreriei. Dacă Fed ar fi de acord să participe acum, rezerva de război a administraţiei pentru a cumpăra alte valute ar însuma aproximativ 200 miliarde de dolari. Atitudinea mai relaxată abordată recent de Fed a făcut mai uşor pentru Trump să ceară intervenţii deoarece traiectoria descendentă aşteptată pentru dobânzi se aliniază dorinţei administraţiei ca dolarul să se deprecieze. Dar sensibilităţile legate de protejarea independenţei băncii centrale vor fi mai greu de depăşit, iar Fed ar putea rezista solicitărilor de a-şi folosi puterea de foc pentru a ajuta. Dacă Trezoreria decide să acţioneze singură, acestă mutare ar risca să producă ceea ce Deutsche Bank numeşte o "criză instituţională". "Interpretarea noastră este că Fed ar ceda în faţa Trezoreriei şi va acţiona chiar dacă nu este de acord", a declarat Michael Cahill, un strateg de la Goldman Sachs. Însă SUA nu mai beneficiază de sprijinul larg al altor state, cum a fost în cazul Acordului Plaza.
