Dacă cineva vrea să înţeleagă ce importanţă are geopolitica energiei pentru preşedintele Rusiei Vladimir Putin, un loc bun de a începe este primăria oraşului St. Petersburg în anii 1990. Acolo, unde a ajuns după o aventură ca agent al serviciilor secrete sovietice în vest, Putin a fost coleg cu Aleksei Miller. Acesta a primit în 2001 poziţia de CEO şi preşedinte al consiliului de directori al Gazprom şi de atunci n-a mai plecat de acolo, deşi conducerea companiei a trecut prin mai multe schimbări.
Gazprom, singura companie cu permisiunea de a exporta gaze naturale ruseşti, este considerat unul din principalele instrumente de politică externă şi putere ale Kremlinului, adică ale lui Putin. Însă Miller este doar una din vechile cunoştinţe - colegi şi mentori - ale lui Putin care pun în practică strategia de politică energetică a Rusiei.
Zilele trecute, după o lungă perioadă de incertitudini şi preţuri în creştere ale gazelor pe pieţele europene, de la Kremlin a venit vestea că Putin i-a ordonat lui Miller să înceapă să pompeze gaze în rezervoarele destinate exporturilor Gazprom în Europa imediat după ce Rusia şi le va fi umplut pe ale sale. Dincolo de faptul că acest lucru tot nu oferă Europei vreo garanţie serioasă că va avea suficiente gaze ruseşti pentru sezonul rece, că Putin i-a dat un ordin lui Miller este o chestiune discutabilă. Cei doi sunt mai degrabă asociaţi. Unii ar spune chiar prieteni de-o viaţă.
După 15 ani ca agent al FSB (Serviciile Federale de Securitate), Putin s-a reîntors la şcoală, la Institutul Minier St. Petersburg, una dintre cele mai prestigioase instituţii academice din Rusia, scrie Radio Europa Liberă. Directorul institutului era şi încă mai este din 1994 Vladimir Litvinenko, devenit membru al Comisiei pentru energie, director de campanie pentru Putin şi om de afaceri. Litvinenko era rector în 1997 când Putin, atunci în vârstă de 44 de ani, şi-a susţinut dizertaţia de doctorat despre cum resursele naturale pot contribui la economia regională şi la planificarea strategică. Doi ani mai târziu, Putin, deja directorul FSB, a scris un articol pentru jurnalul institutului minier cu titlul „Resursele minerale naturale în dezvoltarea strategiei pentru economia Rusiei“. În el, Putin aprecia că petrolul şi gazele naturale sunt esenţiale pentru dezvoltarea Rusiei şi pentru readucerea ţării la puterea de odinioară. El argumenta că cea mai eficientă modalitate de a exploata aceste resurse este prin reglementarea de către stat a sectorului combustibililor şi prin crearea de companii mari şi integrate pe verticală care să lucreze în parteneriat cu statul.
Putin şi-a formulat majoritatea ideilor despre energie în timp ce lucra la primăria din Sankt Petersburg, unde a condus departamentul de relaţii economice externe. Printre colegii săi din acel birou se numără Aleksei Miller, acum directorul executiv al monopolului Gazprom, controlat de stat, Dmitri Medvedev, devenit şeful administraţiei prezidenţiale, vicepremier şi preşedinte al consiliului de administraţie al Gazprom, şi Igor Secein, un bărbat cu legături cu fostul KGB (transformat în FSB-ul lui Putin), devenit între timp şef adjunct al administraţiei lui Putin, precum şi preşedinte al consiliului de administraţie al companiei petroliere de stat Rosneft.
Pe măsură ce echipa din Sankt Petersburg a crescut în importanţă a crescut şi influenţa Institutului minier şi a directorului său, Litvinenko. Institutul a devenit o staţie obligatorie pentru liderii din energie din Rusia şi Germania care vizitează Sankt Petersburg. Site-ul oficial al institutului notează că a primit delegaţii de la compania germană de gaze Wintershall - un colaborator apropiat al Gazprom şi partener al companiei ruse în controversatul proiect al gazoductului rus Nord Stream 2 - precum şi de la consiliul de administraţie al filialei Gazprom Surgutgazprom şi pe Vagit Alekperov, şeful LUKoil, un alt gigant al Rusiei.
De asemenea, se crede că Litvinenko a jucat un rol în elaborarea strategiei energetice a Rusiei, care a definit rolul energiei ca instrument al politicii de stat ruse. Unii observatori au sugerat chiar că Litvinenko ar fi un candidat potrivit pentru a-l înlocui pe Miller la cârma Gazprom. Însă Miller a rezistat pe poziţii până acum, probabil datorită nevoii lui Putin de stabilitate la conducerea unui astfel de colos strategic.
Nu doar foştii colegi de clasă şi de birou ai lui Putin şi-au găsit un rol în guvernul rus. Şi foşti agenţi ai KGB, predecesorul FSB, se bucură de o influenţă crucială la Kremlin. Ei sunt cunoscuţi ca „silovichi“ sau „oamenii puterii“. Aceşti bărbaţi au un impact atât asupra politicii energetice guvernamentale, cât şi asupra modului în care aceasta este implementată.
Unul dintre ei este Aleksandr Riazanov, fost vicepreşedinte la Gazprom, om de afaceri, politician şi, se pare, şeful facţiunii „siloviki“ din cadrul gigantului de gaze. Riazanov a devenit directorul executiv al companiei petroliere Sibneft după ce aceasta a fost cumpărată de Gazprom în 2005. El a fost numit, de asemenea, şef al UkrGazEnergo, o societate mixtă ucraineano-rusă înfiinţată pentru a acţiona ca intermediar între Naftohaz Ukraini, administrată de statul ucrainean, şi compania cu sediul în Elveţia RosUkrEnergo. Aceasta pe vremurile bune, înainte ca Rusia să anexeze Crimeea.
Acum Ucraina nu mai importă gaze de la Gazprom şi este în conflict cu Rusia. Un altul este Viktor Ivanov, director adjunct al administraţiei prezidenţiale. Ivanov are o istorie colorată. Absolvent al Universităţii Tehnice Bonch-Bruyevich din Leningrad, el a lucrat ca inginer înainte de a se alătura KGB în 1977 şi a luptat pentru forţele sovietice în Afganistan. La întoarcere, a ajuns la şeful departamentului anticontrabandă al KGB din regiunea Leningrad. S-a retras din serviciu în 1994 cu gradul de colonel şi a fost numit de Putin la conducerea departamentelor administrative ale primăriei Sankt Petersburg. Cele două grupuri de bărbaţi din jurul lui Putin „ „siloviki“ şi colegii de primărie din Sankt Petersburg „ au devenit ceea ce s-ar putea numi un „consiliu de administraţie“ informal al noii Rusii. Ei stabilesc agenda pentru politica energetică a Rusiei şi, de fapt, ei controlează vastele resurse energetice ale ţării. Influenţa lor nu trebuie subestimată. Miller l-a înlocuit la conducerea Gazprom pe chiar fondatorul companiei, oligarhul şi politicianul Viktor Cernomîrdin.
Sub conducerea lui Miller, Gazprom s-a transformat dintr-un mecanism greoi, subfinanţat şi cu o reputaţie de mare evazionist fiscal în instrumentul actual de putere cu care colaborează puternice companii de energie occidentale. Gazprom este un stat într-un stat, una dintre cele mai mari companii energetice din lume, cu sute de mii de angajaţi direcţi. Miller este recompensat pe măsură, devenind în 2014, potrivit revistei Forbes, cel mai bine plătit CEO din Rusia, cu un salariu atunci de 27 de milioane de dolari. Şi totuşi, Gazprom nu este atatoputernic.
În ultimii ani, conducerea sa şi Kremlinul au insistat pe construirea de gazoducte care să flancheze la nord şi la sud Europa pentru sprijinirea jocurilor sale de putere, în special izolarea Ucrainei şi Poloniei şi fragmentarea politica a UE. Din această cauză, Gazprom se pare că a investit prea puţin în capacităţile de producţie şi de transport de acasă, un rezultat probabil fiind chiar penuria de gaze actuală. Unii analişti spun că Gazprom nu livrează suficiente gaze Europei nu pentru că nu vrea, ci pentru ca nu poate. Spre exemplu, un incendiu în Siberia a distrus o staţie de condensare, afectând grav livrările spre Europa. Reparaţiile şi punerea în funcţiune a unei noi staţii au luat mult timp.
