Business Internaţional

Ce se întâmplă când o monedă naţională se prăbuşeşte? Întrebaţi Bulgaria

Ce se întâmplă când o monedă naţională se prăbuşeşte? Întrebaţi Bulgaria

Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României: FMI a sugerat României (în 1999) că ar trebui să declare falimentul pe datoriile publice

Autor: Andreea Mindrila

13.12.2011, 18:33 13295

Cu cincisprezece ani în urmă, Bulgaria şi România s-au confruntat cu o inflaţie galopantă corelată cu o criză financiară. Bucureştiul a evitat la li­mi­tă căderea liberă, dar Sofia a fost mai pu­ţin norocoasă şi a trecut printr-un colaps de ge­nul celui pe care Grecia încearcă în prezent să îl evite.

"Au fost timpuri foarte grele. Salariul meu va­lora pe zi ce trece din ce în ce mai puţin şi puteam cum­păra cu el tot mai puţine lucruri", spune Krassimira Komneva de la Most Foundation din Sofia, o organizaţie de ocupare a forţei de muncă.

În 1996, Komneva lucra într-o companie de construcţii. Aceasta îşi aminteşte cum erau salariile când moneda s-a prăbuşit, scrie euobserver.com.

"După o lună, când am primit salariul, valora mult mai puţin decât mă aşteptam. Toţi ne-am grăbit să cumpărăm alimente, pâine şi ulei. Pre­ţu­rile o luaseră pur şi simplu razna", îşi aminteşte ea.

În Bulgaria, în 1996 inflaţia era de 174,4%, atingând un an mai târziu recordul de 1.077,5%. Moneda naţională s-a depreciat de la 500 de leva pentru un dolar la sfârşitul lui 1996, la 2.200 de leva pentru un dolar în luna februarie 1997.

Lipsa de alimente şi iarna grea au dus oamenii la disperare, iar protestele în masă au înlăturat de la conducere guvernul postcomunist, acuzat de poli­ticile dezastruoase care au dus la prăbuşirea monedei naţionale.

"Pentru oamenii obişnuiţi situaţia era teribilă. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, singurul lucru pe care îl puteam vedea era că totul s-a transformat într-un dezastru", spune Komneva.

Banca centrală şi-a pierdut puterea când ţara s-a angajat într-un acord cu Fondul Monetar Interna­ţio­nal şi alţi creditori interna­ţio­nali, în iulie 1997, leva fiind ancorată de marca germană. Deşi avea obiectivul de a reduce inflaţia, de a majora rezervele naţionale şi de a reface încrederea în piaţă, acor­dul a reprezentat o lovi­tură serioasă dată suvera­nităţii Bulgariei.

România a evitat la limită o soartă similară în aceeaşi perioadă. Potrivit fostului preşedinte Emil Constan­tinescu, ales în noiembrie 1996 ca primul lider neco­munist al ţării, rezervele naţionale ale Ro­mâniei erau de doar 600 de milioane de dolari când şi-a preluat funcţia, comparativ cu nivelul actual de 20 de miliarde de euro. În acea perioadă, România a accesat împrumuturi de cinci miliarde de dolari, care a trebuit rambursate în timpul mandatului său.

"În acest context, FMI a sugerat României că ar trebui să declare falimentul pe datoriile publice. A doua zi după ce Parlamentul a confirmat mandatul meu, am primit reprezentanţi internaţionali care mi-au spus acest lucru şi mi l-au prezentat şi în scris", declara Constan­tinescu în 2006.

Ca şi în Bulgaria, în Ro­mânia existau bănci fali­men­tare, publice şi private. Banii con­tribuabililor erau vărsaţi în gi­ganţii de stat cu picioare de lut pentru a ajuta la salvarea acestor companii care îm­pru­mutaseră miliarde pen­tru protejaţii fostului regim şi pentru firmele de­ţinute de aceştia.

Între timp, aşa-numitele bănci private s-au dovedit a fi de fapt scheme piramidale "create să fure banii cetăţenilor, înfiinţate de mafia fostei Se­cu­rităţi", îşi aminteşte Emil Constantinescu. În 1997, inflaţia a atins un nivel maxim de 150% şi România a fost nevoită să ceară de la FMI un împrumut de 500 mil. dolari, a trebuit să-şi privatizeze şi să-şi restructureze întreprinderile de stat, dar a evitat ruşinea de a-şi vedea banca centrală înlocuită de un consiliu monetar, cum a fost în cazul Bulgariei.

Dar nu toată lumea a avut un trai greu în acei ani în România. Pentru traderul Paul Marian, 41 de ani, acele vremuri erau profitabile în Bucureşti. El îşi aminteşte că oamenii se îmbulzeau în casa de schimb valutar pe care o conducea pentru a scăpa de leii care se depreciau rapid, schimbându-i pe valute mai stabile precum marca germană, dolarul american sau francul elveţian.

"Am făcut bani frumoşi în acea perioadă, casa de schimb valutar era profitabilă. Toată lumea era înnebunită să cumpere valută", îşi aminteşte Marian. Pentru fiecare cetăţean a fost stabilit un plafon de 500 de dolari, iar mai târziu, "când lucrurile au luat-o razna", traderilor li s-a interzis să cumpere şi să vândă valută la mai mult de cinci procente deasupra sau sub cursul de schimb stabilit de banca centrală, spune el.

Acest lucru a pus capăt profiturilor mari obţinute de casele de schimb valutar, care au răsărit în fiecare oraş din România.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO