Belarusul, sub „ultimul dictator al Europei“, Aleksandr Lukaşenko, şi-a păstrat vechile fabrici, locuri de muncă şi servicii sociale după căderea comunismului. A fost o republică-model a URSS, iar după prăbuşirea blocului sovietic s-a descurcat în unele aspecte economice, cum ar fi inegalitatea redusă, rata de ocupare a forţei de muncă aproape maximă, speranţa de viaţă mai ridicată şi infrastructura mai bună decât majoritatea fostelor republici. Ba chiar Belarusul are una dintre cele mai scăzute rate ale sărăciei din Europa. Nu este de mirare că preşedintele rus Vladimir Putin vrea o integrare economică mai strânsă între Rusia şi Belarus, poate chiar o acaparare. Însă globalizarea accelerată, concurenţa tot mai acerbă de pe pieţele internaţionale şi presiunile făcute de Moscova arată limitele modelului belarus.
De nicio altă fabrică Lukaşenko nu este mai mândru decât de Uzina de Tractoare din Minsk (MTZ). Liniile de producţie încă mai livrează modelul MTZ-82, fabricat pentru prima dată în 1973, scrie Financial Times. Asamblarea se face mai ales manual, într-un ritm de 20.000 de unităţi pe an. Legenda locală spune că acesta este cel mai răspândit tractor din lume, fiind vândut de-a lungul timpului în 62 de ţări şi figurând pe bancnota de 200 de dongi a Vietnamului.
Uzina, care spre deosebire de era sovietică produce acum numai la comandă, are condiţii cum puţini în vest îndrăznesc să viseze: cei 16.000 de muncitori (o companie holding vine şi ea cu 7.500 de muncitori) beneficiază de un centru medical gratuit, trei dentişti, zece cantine, un palat al culturii şi un cartier numai al lor cu propria centrală de apă caldă. Plus un bunker pentru cazul în care planeta se rupe în bucăţi. Minskul în sine pare desprins de contextul sovietic, deşi arhitectura stalinistă iese puternic în evidenţă. Magazinele sunt bine aprovizionate cu orice, există cartiere bine delimitate cultural, printre care unul al hipsterilor, o industrie IT în ascensiune şi probabil cel mai ieftin metrou din Europa.
Şi arta este bine reprezentată. Opera naţională are 1.200 de angajaţi, iar bilete la spectacole şi le poate permite oricine. Cei interesaţi de fabricile Minskului le pot vizita. Turiştii sunt lăsaţi chiar să asambleze câteva piese la celebrul MTZ-82 şi vor primi şi certificat pentru acest lucru.
Guvernul belarus a pornit de câţiva ani un program de turism industrial care a atras peste 100.000 de vizitatori din peste 20 de ţări. Stalin este cel care a hotărât că Minskul trebuie să fie un centru de producţie de tractoare, dar în faţa turnurilor gemene ale fabricii stă statuia lui Lenin. Tot legenda locală spune că uzina a produs peste 3 milioane de tractoare şi a exportat peste 500.000 de unităţi în mai mult de 100 de state. Acum, gama de modele se situează la 62, dar variaţiile sunt mult mai multe. MTZ s-ar număra printre primii opt producători de tractoare din lume şi printre primii 12 exportatori.
În ianuarie-martie, fabrica a exportat 500 de tractoare şi kituri pe pieţele europene şi peste 300 de unităţi în Orientul Mijlociu şi Asia (Pakistan, Afganistan şi Siria). O explozie puternică au cunoscut exporturile în Africa şi fostele state sovietice. Din totalul vânzărilor, 93% au fost la export, potrivit presei locale.
MTZ poate fi considerată un succes având în vedere că uzinele surori din URSS au falimentat. Uzina este de fapt o companie publică pe acţiuni, ca mai toţi angajatorii mari belaruşi, iar operaţiunile îi sunt subvenţionate de stat.
Rapoartele financiare de anul trecut, privite cu suspiciune de analişti, sugerează că fabrica a fost profitabilă în 2019. În aceeaşi situaţie este şi Belaz, care produce autobasculante de foarte mare tonaj, care iau mai ales calea carierelor ruseşti. O singură autobasculantă are nevoie de trei luni pentru a fi construită şi costă 5 milioane de dolari bucata.
Este un produs de nişă. După unele analize, sectorul public reprezintă trei sferturi din economie, care este puternic dependentă de industria grea şi dominată de câteva companii. Cele mai importante cinci sunt producătorul de sodă Belaruskali, două rafinării de petrol (vânate de ruşi), MTZ şi Uzina de Automobile Minsk (MAZ), care produce autobuze şi camioane, potrivit unei analize publicate în Project Syndicate de Anders Aslund, asociat la Atlantic Council din Washington.
Câteva autobuze MAZ circulă prin Constanţa, iar uzina a lansat recent primul model electric. La toate aceste companii de stat subvenţiile joacă un rol important.
Lukaşenko pare hotărât să ţină companiile în mâinile statului, declarând recent, înainte de alegerile puternic contestate câştigate de el, că nu va fi nicio redistribuire a avuţiei. „Nu va fi o redistribuire a avuţiei. De obicei, acest lucru se termină prost. Am văzut-o în ţările care au încercat să meargă pe această cale. Pe toată perioada preşedinţiei mele, nu am găsit încă un răspuns la întrebarea de ce întreprinderile de stat sunt atât de iritante pentru unii. Probabil ştiţi. Dacă candidaţii noştri sau veşnicii experţi în economie, fără experienţă la locul de muncă, ci doar pe forumuri de pe internet şi pe canalele Telegram, ştiu reţeta cum să reformeze întreprinderile de stat fără tulburări sociale, sunt gata să-i ascult“, a spus Lukaşenko. El a amintit că Belarus are companii puternice precum BATE, Mogilevkhimvolokno, Belşina şi Kamvol şi că în urmă cu câţiva ani a căutat investitori pentru ele. „Nu a venit nimeni. Pentru cei care ar mai putea găsi ideea privatizării atractivă, reamintesc cum a fost la mijlocul anilor ‘90. Acei directori au cumpărat acţiunile angajaţilor lor ieftin. Drept urmare, companiile au ajuns pe mâinile unor oameni de afaceri, care locuiau deseori în străinătate şi nu aveau obligaţii. Nimeni nu i-a întrebat despre dezvoltarea companiei. Amintiţi-vă de Kommunarka şi Spartak.“ Acest discurs a fost ţinut într-un an electoral. La fel ca Putin, Lukaşenko, în lipsa unei opoziţii reale, nu trebuia să-şi asigure victoria, ci un scor şi o prezenţă la vot cât mai mare „ confirmarea ca lider din partea poporului. Cât de popular este Lukaşenko se vede în protestele masive din Minsk.
Împins de nevoie, Lukaşenko a flirtat cu privatizările. În 2016, presat de o criză financiară în Rusia „ principalul partener de comerţ şi creditor - care se revărsa la el în ţară, guvernul de la Minsk îşi anunţa intenţia de a privatiza 60 de companii de stat. După 20 de ani de creştere, în economie se simţea nevoia de reforme. În 2017 a apărut şi o listă cu 22 de companii care ar fi putut primi investitori chinezi. Mai recent, guvernul a vorbit despre atragerea de investiţii străine pentru modernizarea MTZ şi despre contruirea unei noi fabrici pentru acest lucru. Deşi s-a declarat duşmanul antreprenoriatului, Lukaşenko nu a neglijat sectorul privat. Ceea ce face Belarus diferită de vecinii săi a fost refuzul lui Lukaşenko de a privatiza economia în anii ‘90, împiedicând astfel apariţia aşa-numiţilor oligarhi care au acumult vaste active de stat în Ucraina şi Rusia, spune Pavel Daneyko, directorul general al şcolii de afacerii IPM din Minsk. În loc să achiziţioneze companii cu rădăcini sovietice, cum ar fi fabrica de tractoare Minsk, antreprenorii bieloruşi au fost nevoiţi să-şi construiască afaceri de la zero în sectoarele greenfield precum IT şi retail. Proprietarul unui lanţ de supermarketuri, Eurotorg, susţine că are cea mai mare companie privată din ţară după numărul de angajaţi, scrie Bloomberg. Acum, aproximativ 50% din economie este în mâini private. În centrul Minskului, numeroase baruri, restaurante şi magazine private au apărut printre clădirile staliniste şi magazinele care încă îşi fac reclamă în stilul sovietic: „Încălţăminte“, „Librărie“ sau „Alimentara . Cu toată reticenţa sa de a privatiza marii angajatori de stat, Lukaşenko a folosit reduceri de impozite şi excepţii de la reglementări pentru a încuraja dezvoltarea unui vibrant sector tehnologic privat. Acest lucru a ajutat la naşterea producătorului jocului video World of Tanks, un succes mondial, precum şi a companiei de externalizare IT Epam Systems, listată la Bursa din New York, cu o capitalizare de piaţă de peste 11 miliarde de dolari. Astfel, în special în jurul Minskului s-a dezvoltat un sector IT competitiv. Însă în ultimii ani presiunile din partea serviciilor de securitate (Belarus încă mai are KGB) au făcut creşterea imposibilă, scrie The Moscow Times. Valery Ţepkalo, unul dintre fondatorii şi primul director al Hi-Tech Park, primul parc de tehnologie belarus, a fost mai întâi înlăturat din funcţie, apoi forţat să plece din ţară, fiind ameninţat cu arestarea. Mai mulţi antreprenori IT au fost arestaţi. În cele din urmă, companiile Epam şi Wargaming Group şi-au mutat sediile, prima la New York, iar cealaltă în Cipru. Problema pentru Belarus este că „deşi au obţinut imposibilul - păstrând toate avantajele pe care le aveau - pentru ca acum să aibă un viitor“, această strategie a lăsat ţara dependentă de Rusia într-o măsură subestimată de datele comerciale, spune Vasily Kashin, specialist la Şcoala Superioară de Economie din Moscova. De exemplu, MTZ exportă peste 90% din cele 32.000 de tractoare pe care le face în fiecare an, cu Rusia - de departe cea mai mare piaţă - cumpărând aproximativ o treime din ele. Celelalte mari uzine din ţară sunt cel puţin la fel de dependente. Un sfert din exporturile către Europa sunt produse petroliere, obţinute din ţiţeiul vândut la discount de Moscova. „Dacă Rusia închide totul în câteva luni; economia s-ar prăbuşi „, spune Kashin. În total, peste 46% din bunurile produse de Belarus sunt exportate în Rusia, faţă de 24% în UE, remarcă Deutsche Welle. Mai mult de jumătate din importuri vin din Rusia. Totodată, Rusia deţine 38% din datoria naţională a Belarusiei. Iar Putin l-a avertizat pe Lukaşenko. Pentru că ezită să împingă economia belarusă spre o integrare mai mare cu cea a Rusiei, Moscova a majorat preţurile petrolului vândut rafinăriilor belaruse. Acestea deja importă ţiţei la 80% din preţul pieţei, faţă de 50% în urmă cu cinci ani. În 2025, preţul va fi cel al pieţei, costând guvernul zece miliarde de dolari (la un PIB anual de 60 de miliarde de dolari). Discounturile permiteau Belarusiei să exporte cu profit ridicat în Europa. De asemenea, ţara cumpără de la ruşi gaze la jumătate din preţul plătit de statele din vestul Europei. Economia nu poate compensa rapid aceste pierderi. De la ultima criză financiară, PIB-ul creşte foarte lent, cu un ritm mediu de 1,7% pe an din 2009 încoace, faţă de 7,5% în deceniile anterioare. Potrivit unor estimări, încetinirea coincide cu o scădere a subvenţiilor pentru energia importată din Rusia la echivalentul a 5-10% din PIB, faţă de 20% din PIB înainte de criză. În 2009-2010, Belarus a primit un bailout de la FMI, dar guvernul nu a respectat condiţiile (privatizări), iar Fondul nu i-a mai acordat finanţare. La sfârşitul anului 2011, inflaţia ajunsese la 109%, punct în care Rusia a venit cu ajutor financiar. „Ce trebuie să ţineţi minte este că Belarus este o economie petrolieră“, spune Serghei Guriev, fost economist şef la BERD. Rubla belarusă s-a prăbuşit cu 30% faţă de euro de la începutul anului pe fondul neînţelegerilor cu Rusia. Declinul va continua. Oficial, salariul mediu lunar în Belarus este de 505 dolari, însă în realitate în provincie salariul este de 250-300 de dolari pe lună. O pâine costă echivalentul a 0,70 de dolari, iar o cursă cu autobuzul 0,25 de dolari. Întreţinerea pentru un apartament cu două camere este de circa 50 de dolari pe lună, potrivit unei analize a Open Democracy.
