Intr-o seara rece de martie din 2001 doi barbati indesati, cam la treizeci de ani, bateau la usa unei vile luxoase cu doua etaje dintr-una din suburbiile Bagdadului. Purtau jeansi inchisi la culoare, jachete groase si pareau nerabdatori.
"Am venit sa il vedem pe d-l Giangrandi", s-au rastit ei la un secretar. Oamenii vroiau sa discute cu Augusto Giangrandi, un fost traficant de arme italo-chilian, despre ultima incursiune in lumea sumbra a vanzarilor de petrol irakian. Au fost condusi intr-o camera mica si intunecoasa, impreuna cu Giangrandi, si s-au asezat pe o sofa in fata unei mese de cafea. S-au introdus ca fiind veri ai lui "Rais", cum i se spunea lui Sadam Hussein, si i-au prezentat lui Giangrandi avantajele serviciilor lor.
Unul dintre ei a scos un revolver de calibru 9 mm, l-a pus pe masa si a inceput sa se joace cu el. Mesajul era clar si imediat s-a incheiat o intelegere. La trei ani de atunci, un asociat al lui Giangrandi afirma ca inca il mai trec fiori. Sa faci afaceri in Irak pe vremea aceea nu era o treaba pentru oameni slabi de inger.
O investigatie care a durat trei luni, condusa de ziarele Financial Times si Il Sole 24 Ore a stabilit ca Augusto Giangrandi a fost unul dintre actorii unei sarade internationale care a ajutat regimul lui Sadam Hussein sa deturneze fonduri de sute de milioane de dolari din programul Natiunilor Unite "Petrol pentru hrana" in scopuri personale.
Oficial, toate veniturile Irakului din petrol treceau printr-un cont aflat in custodia ONU, care era folosit la vremea aceea pentru plata importurilor de bunuri in Irak. Dar pretul la care Bagdadul isi vindea petrolul era sub pretul la care cumparatorul ar fi putut sa il vanda la randul lui. Departe de ochii ONU, acest surplus era folosit pentru a genera fonduri pentru regim sau pentru a recompensa prieteni.
Schimbare de perspectiva
Programul "Petrol pentru hrana" este acum investigat de Congresul SUA si de catre o comisie independenta numita de secretarul general ONU Kofi Annan.
Investigatia dezvaluie o perspectiva fara precedent asupra modului in care alocarile de petrol erau garantate si comercializate, cum erau platite comisioanele si arata cum un cerc redus de persoane privilegiate au putut castiga milioane de dolari dintr-o initiativa menita sa usureze impactul sanctiunilor economice impuse Irakului.
Din cauza naturii fragmentate a procesului de investigatie, vinovatii sunt greu de stabilit in mod individual.
In 2001, lumea petrolistilor devine intrigata la publicarea unui raport conform caruia o cvasi-necunoscuta companie petroliera italiana, Italtech, cumpara mari cantitati de petrol brut din Irak. Potrivit unui studiu efectuat de o publicatie de specialitate in Orientul Mijlociu, Italtech cumparase 29,5 milioane de barili de petrol doar in perioada ianuarie-martie 2001. Totalul, care valora atunci mai mult de 500 milioane de dolari, era mai mare decat al oricarui alt operator.
"Eram cu totii invidiosi. Nimeni din domeniu, in Italia sau oriunde altundeva, nu avea idee de unde au aparut", isi aminteste un comerciant italian independent. "Nu am putut gasi nimic care sa le explice succesul".
Apele incep sa se limpezeasca
In ianuarie 2004, dupa caderea regimului Hussein, numele Italtech a aparut din nou, intr-un document al ministrului irakian al petrolului, publicat de Consiliul Guvernamental SUA. Documentul mentiona 9 nume de indivizi si comapanii italiene carora li se distribuia petrol. Dintre ei, cel mai important destinatar era Italtech, cu 39 milioane de barili pe perioada anului 2001.
Ancheta condusa de Il Sole si Financial Times a stabilit ca Italtech este o mica companie privata cu sediul in Livorno. Aparent, firma producea motoare pentru submarine. Fondatorul ei si actionarul majoritar este Augusto Giangrandi, un om de afaceri cu un trecut destul de pestrit. In 1970, familia sa paraseste Chile dupa ce proprietatea le este confiscata de catre guvernul lui Salvador Allende, dar se intoarce la venirea la putere a generalului Augusto Pinochet. In Chile, Giangrandi l-a intalnit pe Carlos Cardoen, traficant de arme care il introduce in Irak.
Pe 13 februarie 1995, Giangrandi a depus marturie in fata Curtii Federale dintr-un district din sudul Miami, intr-un proces impotriva companiei lui Cardoen, pentru ca violase embargoul impus de SUA asupra exportului de arme. Giangrandi a afirmat ca, in a doua jumatate a anului 1980, cand lucra pentru Cardoen, acesta din urma a aranjat vanzarea de bombe in valoare de aproape 200 milioane de dolari catre regimul lui Sadam Hussein.
In 1989, Giangrandi si Cardoen au cumparat mini-fabricantul de submarine italian Cosmos. Marina irakiana s-a aratat interesata de ele si Giangrandi afirma ca a semnat un contract pentru a vinde trei dintre ele Bagdadului. A intervenit atunci primul razboi din Golf si submarinele nu au mai fost vandute niciodata. Dar, cu aceasta ocazie, Giangrandi isi facuse niste prieteni irakieni foarte puternici.
Intra in poveste ONU
La inceputul anilor '90, ingrijorarea referitoare la sanctiunile impuse Irakului a inceput sa creasca. Pe 14 aprilie 1995, Consiliul de Securitate ONU aproba programul petrol pentru hrana, autorizand in acest fel guvernul din Bagdad sa vanda o cantitate controlata de petrol in schimbul unor bunuri de prima necesitate. Pentru a se asigura ca programul nu va imbogati guvernul, acesta a fost plasat sub supravegherea secretariatului ONU si a unor specialisti membri ai Consiliului de Securitate.
In 1999, restrictia a fost ridicata, si, odata cu trecerea timpului, lista bunurilor permise in Irak s-a tot marit. Intreprinzatori din lumea intreaga, respectiv guvernele lor, au alergat sa prinda potul cel mare, iar Giangrandi a fost unul dintre ei, obtinand avantaje semnificative.
In 1980, Giangrandi l-a cunoscut pe generalul Ameer Mohammed Rasheed, pe atunci numarul doi in Ministerul Industriei si Militarizarii, insarcinat cu achizitionarea de echipament pentru fortele aeriene. In 1995, Rasheed a devenit ministrul irakian al petrolului. Simtind oportunitatea, Giangrandi s-a gandit sa readuca in scena Italtech, compania pe care o formase in 1991, ca sa produca motoare pentru submarine. La 15 iulie 1999, a inregistrat-o drept "cumparator national de petrol", sub programul "Petrol pentru hrana", desi Italtech nu avea nici know-how-ul nici capitalul necesar pentru tranzactionarea unor cantitati mari de petrol. Tot ce avea Giangrandi era omul catre care sa se indrepte: David Bay Chalmers junior.
Comisioane peste comisioane
Chalmers este un prosper trader independent de petrol cu sediul la Boston. Detine o pensiune in Colorado, iubeste masinile sport clasice si se imbraca costume italiene. El provine dintr-o generatie de petrolisti: fratele bunicului sau a fost Charles Bay, fondatorul Bay Petroleum si ambasador in Norvegia, iar tatal sau a fost un imoprtant comerciant de petrol cu o experienta considerabila in Orientul Mijlociu.
Giangrandi si Chalmers s-au intalnit in 1980, cand Giangrandi si Cardoen incasau petrol in schimbul bombelor furnizate guvernului irakian. Chalmers primea petrolul, apoi il vindea si rambursa banii lui Cardoen, pastrandu-si un comision pentru el, spune un fost agent care a lucrat la cazul Miami.
Giangrandi si Chalmers au redevenit parteneri la inceputul anului 1990. Dupa ce Giangrandi intrase in bucluc ca urmare a violarii embargoului american, prin furnizarea de bombe, autoritatile italiene au informat Cosmos, compania sa de submarine, ca nu i se va acorda licenta de export. Chalmers a fost pe faza si a fondat o companie in Luxemburg, Bayoil Technolgy, cu care a cumparat Cosmos. (Mai tarziu, Cosmos a fost revanduta lui Giangrandi si a fost lichidata.)
In 1999, cei doi oameni de afaceri au batut palma pentru a treia oara, cu scopul de a tranzactiona petrol irakian. "Chalmers s-a orientat dintotdeauna catre pietele marginale; a lucrat cu Rusia dupa colapsul Uniunii Sovietice si cu Iranul", a declarat un cadru executiv de la Italtech, care a descris amanuntit activitatea companiei pentru investigatia efectuata de Financial Times si Il Sole.
Planul era simplu: Italtech obtinea petrol irakian si il vindea catre Bayoil pentru un comision infim. Bayoil colecta petrolul si urma sa il vanda mai departe.
Acelasi superior din Italtech a mai declarat: "Banii pentru petrol veneau intotdeauna de la Bayoil, tot petrolul trece pe la ei. Noi eram implicati doar din punct de vedere contractual. Ne puneam numele pe contract in schimbul unui comision de 1-2 centi per baril. Chalmers si Griangrandi faceau totul."
Bayoil a precizat pentru Finacial Times si Il Sole ca a cumparat petrol de la Italtech la sfarsitul anului 2000, "o cantitate care reprezenta mai putin de 10% din achizitiile totale ale companiei. Compania afirma ca "erau urmate proceduri stricte pentru toate achizitiile din Irak, directe sau indirecte."
Inregistrarile interne din contabilitea Italtech din perioada 3 martie 2000-21 noiembrie 2000, aflate in posesia lichidatorului companiei Cosmos si studiate de Financial Times si Il Sole, releva mai mult de o jumatate de duzina de plati efectuate de Bayoil catre Italtech, prin contul de la United European Bank, parte a Banque Nationale de Paris.
Pana in anul 1999, cu programul petrol pentru hrana in plina desfasurare, hotelul din Bagdad al lui Al Rashid devenise un paradis al comertului cu petrol, totul in stil irakian. Nimic nu era pus pe hartie, deci numele traderilor nu au ajuns niciodata la Natiunile Unite. O scrisoare descoperita in dosarele Italtech si datata 22 noiembrie 1999 a adus lumina intr-unul din aceste dealuri. Fouad Sarhan, un brazilian care a lucrat pentru Irak Airways in Rio de Janeiro, ii multumea lui Giangrandi pentru promisiunea ca ii va plati 0,10 centi pe baril drept comision. El a atasat o copie a unei scrisori adresate Organizatiei Nationale de Marketing Petrolier a Irakului (ONMP), unde imputernicea Italtech ca reprezentant contractual si o autoriza pentru ridicarea petrolului.
Dar, in ianuarie 2001, potrivit unor persoane din interiorul Italtech, regimul s-a hotarat sa vrea mai mult pentru el, iar petrolul este oferit de acum incolo celor care sunt dispusi sa plateasca un comision unor agenti alesi de guvernul irakian.
"Nu era dificil sa platesti comisionul. Tot ce era nevoie era sa faci sa para ca foloseai serviciile unui agent dintr-o terta tara, si apoi sa platesti comisionul respectivului agent", povesteste acelasi oficial.
"Agentii" erau recomandati de ONMP. In cazul Italtech, a fost cazul firmei Al Wasel & Babel, cu sediul in Emiratele Arabe Unite. Un oficial american afirma pentru Il Sole & Financial Times ca era un "secret binecunoscut" ca Al Wasel & Babel era "o fata a regimului irakian."
Potrivit aceluiasi oficial Italtech, companiei i s-a cerut sa plateasca 25 centi per baril pentru Kirkuk si 30 de centi pentru Basra Light. Comisionul era impartit intre diferiti platitori.
Un document contabil electronic al Italtech, creat in 9 aprilie 2001, pare sa confirme aceasta. El indica faptul ca comisionul fusese impartit cu United Management, detinuta tot de Giangrandi. Computerul cu fisierul original fusese dat de angajatii Italtech politiei italiene in disputa lichidarii firmei Cosmos, dar Il Sole si Financial Times detin si ele copii electronice ale documentului.
Cecuri peste cecuri
Intr-o seara pe la mijlocul lui martie 2001, ONMP l-a chemat pe Giangrandi la sediul sau, unde Saddam Hassan, director executiv, era foarte nemultumit ca Italtech isi primise aproape in intregime cantitatile de petrol fara sa isi platesca comisioanele. Acesta a cerut o solutie urgenta. Giangrandi a incercat sa se eschiveze, dar pana la urma, a spus ca trebuie sa mearga in SUA pentru a face transferul de acolo, dupa relatarile unei persoane care a asistat la intalnire. In acel moment, directorul ONMP a spus ca nu este nevoie de asa ceva "A luat telefonul, i l-a oferit lui Giangrandi si i-a spus: suna-l pe amicul dumitale Chalmers". Nu se stie daca Chalmers a fost sau nu contactat.
Giangrandi a continuat sa se eschiveze, si a insistat pe langa ONMP sa ii permita sa se intoarca la hotel, sa dea cateva telefoane si sa revina a doua zi. Noaptea urmatoare, Giangrandi le-a spus irakienilor ca era ingrijorat de cercetarile internationale, avertizand ca daca ar grabi plata, ONU ar afla si ar fi ruinat. In acel moment a intrat generalul Rasheed. Cei doi s-au imbratisat si au schimbat complimente, dar Rasheed nu l-a lasat pe Giangrandi sa plece fara sa plateasca. Observatorul a mai povestit ca Rasheed se temea ca, daca Giangrandi nu ar fi platit, Hussein i-ar fi taiat capul.
In ziua urmatoare, Giangrandi l-a intalnit pe un oficial ONMP si un reprezentant Al Wasel & Babel. A scris o multime de cecuri, valorand mai mult de 6 milioane de dolari, potrivit martorilor. Aceste cecuri nu au devenit niciodata numerar. Dar o copie electronica a unui fax nesemnat, obtinut de Il Sole si de Financial Times face referire la o plata totala de 5.507.802 dolari din partea Italtech pentru Al Wasel si Babel.
Giangrandi a refuzat sa comenteze aceasta plata. Bayoil a afirmat ca "nu a autorizat vreo companie sau un individ sa lucreze cu comision in afacerea alocarilor de petrol. Intentia Bayoil a fost sa negocieze achizitionarea de petrol din Irak cu si prin reprezentanti ai diverselor companii, care aveau contracte aprobate de ONU cu ONMP. "
Din mai 2001, Bayoil a suspendat achizitiile de petrol, "din cauza presupuselor cereri de a impune suprataxe acelor companii cu care aveam contracte directe", dupa cum au afirmat oameni din interiorul companiei.
Numai varful aisbergului
De-a lungul celor sapte ani de functionare, programul ONU "petrol pentru hrana" a permis unui cerc restrans de persoane, irakieni dar si occidentali, sa faca averi fabuloase. Cazul Italtech ilustreaza insa cat de greu le va fi investigatorilor sa demonstreze clar uzul de practici ilegale.
Irakul avea dreptul sa isi vanda petrolul dupa bunul plac. De vreme ce veniturile oficiale erau incasate prin contul supervizat de ONU, totul era legal. Asa ar fi fost si platile catre companii care isi ofereau serviciile de consultanta.
Cu toate acestea, Rezolutia ONU 986, care a stabilit programul, facea apel la transparenta, si solicita faptul ca "plata intregii sume aferente fiecarei achizitii de petrol din Irak sa fie facuta prin contul aflat in vizorul ONU. Potrivit unui diplomat ONU, "oricine ar fi furnizat direct sau indirect fonduri regimului irakian ar fi comis o infractiune".
Giandomenico Picco, un fost oficial ONU, a afirmat ca l-a avertizat pe Chalmers in legatura cu programul, "spre a-l respecta, si nu spre a-i incalca prevederile". "Programul a fost conceput ca sa fim siguri ca de veniturile din petrol beneficiaza poporul irakian. Oricine a privat poporul irakian de o parte din aceste venituri, a incalcat moral, daca nu legal rezolutiile ONU", mai spune el.
Oficiali ONU sunt de parere ca afacerea demonstreaza neajunsurile sanctiunilor. "Sanctiunile sunt nise instrumente greoaie care care au tendinta sa raneasca oameni carora nu le sunt adresate, in timp ce altor persoane inteligente le ofera oportunitati sa faca bani", a explicat Edward Mortimer, consilier al lui Kofi Annan la ONU. "Intregul program a fost un compromis", a conchis el.
La Washington si nu numai, criticile sunt chiar mai dure. Henry Hide, presedinte la US House Comittee on International Relations, a afirmat recent: "Daca presupunerile ca regimul lui Hussein, cu asistenta de la oficiali ONU, a obtinut in mod eronat 10,1 miliarde de dolari din contabanda cu petrol, suprataxe asupra vanzarilor sau comisioane ilegale din programul "petrol pentru hrana", toate acestea ar isca un scandal fara prcedent in istoria ONU".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
