Probabil nu voi uita niciodată cum, în anii ‘90, după ce românii scăpaseră de cozile de la alimentară sau de la butelii, pentru biletele de tren pe ruta Petroşani - Eforie trebuia să stai o noapte la rând. Pentru un copil crescut la munte, cele zece zile de vacanţă petrecute pe litoral erau evenimentul aşteptat un an întreg.
Motiv pentru care, imediat după ce era rezolvată problema cazării, cam cu două luni înainte de sejur, începea un „A.M.R.“ interminabil, de amploarea cozii de la agenţia de voiaj.
Oamenii începeau să se strângă de cu seara, se făcea o listă cu ordinea venirii şi se striga prezenţa din oră în oră, iar cine nu răspundea la apel era şters de pe listă şi îşi pierdea locul. Biletele de tren ajungeau doar dimineaţa, odată cu deschiderea agenţiei, când cu ochii umflaţi de nesomn, în ordinea de pe listă, fiecare îşi procura preţioasele tichete.
E mai puţin important cât de logică şi necesară era acea coadă. Cert este că CFR-ul nu îşi adapta nici pe vremea aceea frecvenţa călătoriilor şi lungimea garniturilor la cerere deoarece căpuşarea companiei era pe primul plan.
Iar una dintre consecinţe este că, în doar 20 de ani, numărul de călători ai CFR-ului a scăzut de la 407 milioane în 1990 la 57 de milioane în 2013, un declin de 86%, de nesuportat pentru nicio companie nesubvenţionată.
O explicaţie pentru acest dezastru poate fi dată şi de un ultim drum făcut cu trenul din Bucureşti spre mare, în urmă cu aproape zece ani. Adolescent fiind, te poţi lăsa dus de valul care se îndrepta către Constanţa, via Gara de Nord, într-un tren personal matinal, la început de weekend. Principala problemă nu a fost viteza şi durata călătoriei, undeva la cinci ore, ci faptul că aceeaşi „inspiraţie“ au avut-o şi alte câteva mii de tineri care au luat trenul cu asalt încă dinainte ca acesta să oprească în gară. În compartimentele de opt locuri stăteau 14-15 persoane, iar să ajungi la toaletă călcai inevitabil pe „nefericiţii“ care n-au prins loc în compartiment şi erau înşiraţi pe hol.
Când eşti tânăr, poţi trece mai uşor peste multe lucruri. Este însă dramatic să nu îţi serveşti clienţii nici măcar atunci când aceştia îţi bat la uşă, iar consecinţele se văd în timp. Vârsta medie a vagoanelor şi locomotivelor din România este de peste 30 de ani, iar o treime dintre acestea deja nu mai pot fi folosite din cauza uzurii. În acest ritm, degeaba au murit generaţii întregi lovind cu târnăcopul în stâncă pentru a uni provinciile istorice prin tuneluri de cale ferată. Nepoţii lor ajunşi la putere desenează doar hărţi şi decid din pix că aproape jumătate din reţea nu mai este necesară. Pe acelaşi principiu, nu ar trebui casat, demolat şi dus la fier vechi şi Palatul Victoria? cristi.moga@zf.ro
