Cum a apărut pragul de deţinere
Fondurile Proprietăţii Private (FPP) au fost create prin legea privatizării de la începutul anilor '90. Ele au primit în administrare circa 25% din averea naţională, reprezentând pachete de acţiuni la sute de companii, printre care BCR, BRD, Banpost.
Al doilea program de privatizare în masă al Guvernului Văcăroiu, cunoscut şi ca "a doua cuponiadă", a permis populaţiei să depună cupoanele primite gratuit de la stat la FPP-uri care au fost transformate în SIF-uri. Astfel, circa 9 milioane de români au devenit acţionari la SIF-uri.
Încă de la început au existat temeri că unii ar putea acumula prea multe acţiuni, ajungând să controleze astfel o mare parte a avuţiei naţionale. La început, SIF-urile nu erau listate la bursă, lucru care s-a întâmplat abia în 1999, iar acţiunile nu aveau un preţ de piaţă. Existau în acea perioadă adevărate reţele care mergeau la colţ de stradă sau prin sate şi cumpărau acţiuni sau cupoane pe preţuri de nimic, posesorii lor neavând niciun reper privind valoarea lor reală.
Primele statute ale FPP-urilor, elaborate de Agenţia Naţională de Privatizare, nu prevedeau niciun prag de deţinere.
Pentru a evita acumularea unor pachete mari la SIF-uri, a fost introdus în statutul lor prevederea conform căreia niciun acţionar nu poate deţine mai mult de 0,1% din capital. Decizia a fost politică şi i-a transformat peste noapte pe administratorii SIF-urilor în stăpânii absoluţi ai acestor companii.
Pragul de 0,1% făcea imposibil ca acţionarii să aibă vreo implicare în administrarea SIF-urilor sau să poată pune presiune pe administratori şi să le ceară socoteală. În plus, existenţa pragului a făcut ca investitorii mari care începuseră să vină în România la acea vreme să nu se uite la aceste companii. Astfel, SIF-urile s-au tranzacţionat multă vreme, chiar şi după listare, la 10-20% din valoarea nominală, împiedicându-i pe cei 9 milioane de acţionari să obţină un preţ corect.
În schimb, au fost destui care au profitat de preţurile mici şi au acumulat milioane de acţiuni, în ciuda limitărilor din statut, folosindu-se de zeci de firme sau de interpuşi. Astfel, personaje controversate precum Sorin Ovidiu Vîntu, Dinel Staicu sau Cătălin Chelu au cumpărat pachete mari din SIF-uri pe care le-au vândut mai târziu cu profituri uriaşe.
Controlul aproape inexistent al acţionarilor le-a permis administratorilor SIF şi celor câtorva acţionari mai influenţi din umbră să dispună după propriile interese de activele societăţilor, iar scandalurile legate de implicarea unor SIF-uri în afaceri controversate nu au întârziat să apară.
Încă de la început, administratorii SIF, care aveau la îndemână listele cu acţionari şi datele acestora, şi-au pus la punct un sistem prin care adunau mii de mandate de reprezentare de la acţionari din toată ţara pentru adunările generale ale acţionarilor, reuşind astfel să fie realeşi de fiecare dată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
