Bănci și Asigurări

Vasile Săvoiu, BNR: începuturile sistemului de plăţi al Băncii Centrale a României (1)

30 de ani de sistem bancar în România

♦ Vasile Săvoiu, în prezent consilier de strategie în cadrul BNR, vorbeşte pentru prima dată despre unul dintre cele mai importante proiecte ale Băncii Naţionale de la începutul anilor ‘90, sistemul de decontare a plăţilor care a fost o revoluţie pentru piaţa bancară din România pentru că a luat puterea băncilor de a ţine banii clienţilor fără dobândă prin întârzierea plăţilor şi decontărilor ♦ Săvoiu spune cum preşedinţii de bănci de atunci s-au împotrivit acestui sistem pentru că la finalul zilei soldul încasărilor şi plăţilor trebuia să fie zero, adică trebuiau să se împrumute dacă erau descoperiţi. (Cristian Hostiuc)

 

Un miraculos atelier de formare la locul de muncă

În deceniul formator al BNR ca bancă centrală, am rămas o prezenţă constantă în think-tank-ul ei de reglementare şi operaţionalizare în domenii ca cel valutar (1991-1992, alături de „cei trei muşhetari” George Mucibabici, Dragoş Andrei şi Dragoş Stănescu), reluarea circulaţiei cambiale (1993-1994, alături de  Mariana Diaconescu şi Anton Capriel de la Ministerul Justiţiei, pe care îl numeam cu plăcere şi fără împotrivire „ultimul artist al dreptului cambial“), întemeierea  comerţului cu carduri bancare în lei (1994), decontarea prin BNR a tranzacţiilor BVB (factor critic pentru operaţionalizarea acesteia în 1995), crearea centralei incidentelor de plăţi şi a celei a riscului de credit (1997-1999, alături de colegul de atunci şi de azi Şerban Epure), continuarea exploatării participaţiilor României la fostele bănci ale CAER (până la preluarea lor de către Ministerul Finanţelor după anul 2000).

Privite retrospectiv, toate aceste contribuţii, disparat specializate şi, unele, dincolo de teritoriul profe­sional de bancă centrală, mi-au dat prilejul să învăţ de la alţii şi să învăţ pe alţii, acolo unde, scrutându-mi toată răspunderea, m-am simţit pregătit s-o fac. Cel puţin în epoca ei eroică, romantică, BNR a fost un miraculos atelier de formare la locul de muncă şi un loc interesant de întinerit prin cunoaştere. Cum spunea colegul şi prietenul George Mucibabici: „Vazil, ştii până când îţi e bine să vii la serviciu? Până când ai un şef mai deştept ca tine, omule“! În ceea ce-i priveşte pe şefii noştri comuni din BNR îi dau dreptate.

Dar principala activitate ce mi-a fost încredinţată de guvernator în iunie 1991, practic imediat după adoptarea noii legislaţii bancare, a fost proiectarea şi realizarea unui sistem de plăţi interbancare adecvat rolului de bancă centrală proaspăt dobândit pe hârtie de BNR.

Ţinte

Această infrastructură de interes public fără precedent în întreaga istorie bancară a ţării trebuia:

► pe termen cât mai scurt, să termine cu indisciplina şi indiferenţa moştenite în bănci faţă de banul clientului aflat în plăţi între conturile lor (decontări);

► pe termen mediu, să se operaţionalizeze ca infrastructura naţională critică de plăţi fără numerar în lei pentru a susţine viabil liberali­zarea economiei şi formarea pieţelor;

► pe termen mai lung, să susţină operaţional în România formarea unei societăţi fără numerar;

► permanent, să asigure sold zero la sfârşitul zilei pentru toate decontările acceptate de sistem, precum şi  serviciu neîntreruptibil în toate zilele bancare de peste an (regim „foc continuu“).

În interesul îndeplinirii funcţiilor specifice de bancă centrală ale BNR, sistemul de plăţi pe care ea urma să îl creeze „de nou“ urma să fie:

► de importanţă şi cuprindere naţională, organizat pe infrastructura din centrala BNR şi unităţile subordonate ei din teritoriu;

► proprietate a BNR şi operat de angajaţii ei;

► singurul sistem interbancar pus la dispoziţia participanţilor;

► cu transferul instrucţiunilor de plată pe circuite configurate optimal pentru ca decontarea finală şi definitivă (stingerea completă şi irevocabilă a obligaţiilor de plată) să poată avea loc centralizat, în contul unic deschis fiecărei bănci la centrala BNR din Bucureşti;

► cu normarea duratei maxime de decontare;

► cu externalizarea completă din patrimoniul BNR a riscului de neplată al băncii plătitorului care utilizează sistemul.

Fiindcă bănuiesc că subiectul devine specios, se cer câteva - sper - lămuriri.

Toate schimburile marfare (pe bani) au nevoie de bănci, deoarece, dintre toţi operatorii fiduciari, ele şi numai ele deţin monopolul autorizat al denumerarizării monedei băncii centrale. Acest monopol constă în a „conta“ (a transforma o sumă de bani în numerar într-o înregistrare numerică echivalentă în cont) şi a de-conta moneda băncii centrale (a transfera bani reali prin debitare-creditare în conturi-pereche).

În schimbul cedării acestui monopol de conversie fiduciară pe canalele circulaţiei monetare, statele moderne pretind băncilor să fie furnizoare de macrostabilitate şi încredere generală în moneda lor lipsită de valoare intrinsecă. Capacitându-le când frica, când lăco­mia, autoritatea monetară a impus disciplina în decontări la început din exterior, prin măsuri administrative, pe care le putem numi „poliţieneşti“. Apoi, ca parte a conceptului avansat de bancă centrală, emitentul monedei s-a implicat nemijlocit în circulaţia banilor de cont prin construirea propriului sistem de plăţi, extin­zându-şi adică serviciul critic de mono­pol de decontare finală şi la operarea canalelor circulaţiei  interbancare.

Mai cu seamă în ultimul sfert de veac, infrastructurile de plăţi inter­bancare, fără numerar ale naţiunilor s-au etatizat, devenind proprietatea băncilor centrale (aproape toate în lume sunt în proprietate publică).

În anii 1995-2004 şi din 2018 încoace, România nu e o excepţie, deşi parcursul s-a dovedit mai sinuos.

Mârţoaga pe care trebuia s-o facem să pască jăratic (1991)

Recent intitulate toate „comerciale şi universale”, dar rămase toate de stat, băncile româneşti continuau să saboteze concurenţa în transferurile de lei fără numerar. Nu era vreo rezistenţă ideologică, deşi era vremea manelelor cu „nu ne vindem ţara“. Era apucătura veche a băncilor „noi“ de a mai încasa profit de monopol prin întârzierea deliberată a finalizării decontărilor şi investirea în nume propriu a banilor clientului plătitor, a sumelor pe care banca să i le reţinea „pe drum“ între propriile unităţi. Ceea ce făcea şi banca beneficiarului.

Această retenţie devenea o resursă gratuită de creditare atra­să de bănci fără consim­ţământul ori remunerarea clientului (în engleză fenomenul e numit float). Mai mult, plătitorul dădea băncii comision, iar beneficiarul, amânat deliberat de la încasare, cerea deseori credit băncii sale în contul sumei pe care o avea de primit pentru timpul incert rămas până la creditarea contului său cu banii care i se cuveneau.

Cum şi natura umană are oroare de vid, când frica dispare, lăcomia îi ocupă locul. Decontările pe care le întârziau deliberat deveniseră pentru bănci o sursă gratuită de supraprofit, dacă ne amintim că în 1991-1994 dobânzile anuale la credite  erau cu doi şi chiar trei digiţi (ajunseseră chiar şi la peste 1% pe zi  la creditele  overnight).

„Noile” bănci de stat îşi canibalizau frăţeşte portofoliul de clienţi ce răbdau cu săptămânile pentru a-şi primi în cont nimic mai mult decât banii lor. Pentru clienţii mai nedispuşi la risc, în afara achitării mărfii cu sacoşa de bani (metodă poreclită „lei-tramvai”), decontarea în dolari sau mărci prin SWIFT devenise o soluţie „tehnică“ populară pe teritoriul României, chiar între comercianţii români mai ales că oferea „la pachet“ şi abolirea riscului de curs, şi a celui de decontare. În acelaşi an de referinţă 1991, o plată între doi români având conturi în valută la două bănci româneşti dura precis 5 zile şi era fără risc dacă era efectuată prin SWIFT, pe azi uitatul telex criptat.

Cum să eviţi dolarizarea, în timp ce aceeaşi plată în lei între două bănci româneşti dura în medie 11  zile lucrătoare şi suma se putea pierde „pe drum“ odată cu ordinul de plată pe suport de hârtie căzut între perete şi biroul vreunui funcţionar bancar pe la care „tranzita“.

Să continuăm: volumul zilnic al plăţilor fără numerar în lei iniţiate între băncile româneşti era în 1991 echivalentul unui miliard de dolari pe zi, deci băncile câştigau  licit:

l comisionul calculat la valoarea ordinului de plată (cam de 1,5% în medie, deci 15 milioane de dolari pe zi), plus

-  dobânda la plasamentul float-ului, a masei de bani aparţinând clienţilor declarată lor ca aflată „pe drum” de 11 zile x 1 miliard  de dolari (în echivalent lei) - 11 miliarde de dolari (în echivalent lei); acesta era un fond de plasament atras gratuit de bănci de o magnitudine de-a dreptul intolerabilă pentru politica monetară a BNR: echivalentul a peste 10% din PIB-ul României se deplasa permanent în timpul anului pe canalele circulaţiei monetare interne subminând echilibrul monetar şi cursul valutar aflate în responsabilitatea BNR.

O revoluţie culturală (1991-1994)

În octombrie 1991, consiliul de administraţie al BNR a aprobat Proiectul naţional DECONT-BNR incluzând un master plan şi un grafic de realizare în două variante: cu şi fără implicarea băncilor comerciale. Era prezentat de o structură modestă de proiect anume creată pentru aceasta în BNR, de fapt un „pas în doi” făcut cu adjuncta mea de atunci Mariana Diaconescu, provenită din juniorii corpului profesoral de la ASE. Din nou, guvernatorul a mizat pe pregătirea noastră academică pentru a ajunge din urmă cea mai bună experienţă internaţională într-un domeniu care progresa el însuşi în lumea băncilor centrale cu salturi şi ritmuri ameţitoare.

După reorganizări succesive, această structură-nucleu s-a extins şi a preluat implementarea şi operarea propriilor proiecte devenind Direcţia generală de plăţi şi urmărire a riscurilor bancare. În 1998, ea angaja, împreună cu subordonările ei din teritoriu (casele de compensare şi birourile de risc) aproape un sfert din salariaţii BNR şi producea constant, din comisioanele încasate, circa 5% din veniturile anuale ale băncii centrale.

Am condus această probabil cea mai numeroasă structură de personal din istoria instituţiei până la divizarea hotărâtă în 1999 pentru a adânci specializările create în interiorul ei în plan operaţional: realizarea decontărilor (mi-a succedat Mariana Diaconescu) şi valorificarea bazelor de date privind încălcarea disciplinei decontărilor (CIP şi CRB, mi-a succedat Şerban Epure).

Pe hârtie, BNR a intrat, încă din anul întemeierii sale ca bancă centrală, pe trendul la zi în care aceasta e proprietarul şi operatorul (atât funcţional, cât şi tehnic) al infrastructurilor pieţei financiare de importanţă sistemică pentru stabilitatea sectorului financiar şi, implicit, pentru economia naţională.

Pe teren însă, se cerea revoluţionată toată cultura întreprinderilor bancare în domeniul decontărilor. Dacă în centrala BNR aparatul de decizie şi specialitate era vocaţional occidentalizat şi gata să inducă noul ca şoc cultural sistemic, în cele 41 de sucursale judeţene ale BNR din teritoriu şi în  băncile comerciale personalul părea ireformabil mental şi profesional începând cu liderii.

Din motivele de float arătate, ei au organizat sau tolerat în băncile comerciale un sabotaj - pasiv şi nu prea! - încă de când le-am prezentat proiectul DECONT-BNR: e nerealist, e făcut de oameni care nu au lucrat o zi într-o bancă, va bloca economia naţională, dacă nu cumva e menit să o saboteze într-adins etc.

În primăvara lui 1992, guvernatorul a încercat nu atât un compromis cu grupul conservatorilor din băncile de stat (mai erau destui „lasă că merge şi aşa“ chiar în BNR), cât să îi atragă în proiect. Le-a oferit să participe nemijlocit la finanţarea şi exploatarea infrastructurii DECONT-BNR pe modelul unei cooperative a profesiunii bancare în care BNR să deţină acţiunea de aur. În acest fel, băncile nu ar fi interpretat sistemul creat de BNR ca o imixtiune  în „perfecţiunea“ sistemelor-proprietar pe care şi le saturau cu tehnologii cât mai costisitoare, dar fără viitor. Puteau investi aceiaşi bani în DECONT-BNR, proiect com­patibil cu tendinţa mondială şi care le-ar fi ieftinit costurile opera­ţionale. Ulterior, băncile investitoare puteau adăuga valoare serviciilor de plăţi pentru clienţii lor (ceea ce ele au făcut prin TRANSFOND un deceniu mai târziu).

Să faci polemică cu nişte etichete

Nouă, iniţiatorilor din BNR, ni se părea firesc că, fiind fără precedent în istoria ţării, realizarea unui sistem de plăţi performant era de abordat, măcar de către băncile de stat, cu mândria unui efort naţional, ca o cauză publică imperativă.

Cred că era în seara de 6 martie 1992 când guvernatorul i-a convocat la ceas de seară pe toţi preşedinţii de bănci în sala de consiliu de la BNR. Şemineul nu fusese încă desfundat, dar picturile lui Grigorescu, chiar nerestaurate, impuneau autoritate chiar în acel format ce se dorea de familie fericită, dar bine condusă.

Guvernatorul a explicat adunării cu vorbe necomplicate de jargonul de specialitate al plăţilor în ce constă Proiectul DECONT-BNR, subliniind că e infrastructura modernă fără de care BNR nu poate deveni o bancă centrală. Pentru aceasta, BNR îşi va adapta şi completa sistemul de plăţi propriu (intrabancarul ei) pentru a prelua, treptat, şi efectuarea tuturor plăţilor dintre bănci (interbancare). Se va începe cu plăţile de mare valoare şi/sau într-altfel critice pentru stabilitatea pieţelor financiare de care BNR este răspunzătoare. Viitorul sistem va aparţine şi va fi operat exclusiv de BNR ca atribut de bancă centrală. Pentru bănci, BNR va face decontările contra cost, deoarece ele finalizează servicii comerciale pentru clienţii lor. DECONT-BNR va fi configurat centralizat, optimal pentru scurtarea timpului de decontare finală şi definitivă la centrala BNR. Sistemul va fi unic în ţară, iar BNR nu va încuraja crearea ori utilizarea în viitor de sisteme alternative de plăţi interbancare în lei.

Apoi guvernatorul i-a trezit pe „bancheri” cu ceva neaşteptat, dureros de concret: odată cu punerea în funcţiune a DECONT-BNR, băncile îşi vor închide conturile de corespondent în lei (erau singurele folosite de bănci pentru decontările bilaterale). Tot traficul de plăţi fără numerar va fi procesat  în sucursalele BNR prin case de compensare (pentru plăţile „multe şi mărunte“) şi în centrala BNR prin înregistrare direct în conturile  băncilor a fiecărei plăţi (pentru plăţile de mare valoare, urgente sau importante). Băncile vor fi astfel obligate la soldarea zilnică pe zero a tuturor datoriilor reciproce în lei.

Numai aşa - a continuat guvernatorul - concurenţa bancară va intra pe făgaşul normal, de retail: va creşte bancarizarea populaţiei, salariile vor putea fi creditate în cont, va fi denumerarizată drastic şi rapid economia naţională prin masificarea comerţului cu carduri de plată în lei, iar ţara se va alipi la tendinţele de vârf ale tehnologiei informatice.

Apoi finalul: Acesta e viitorul. Vă invit să îl construim împreună.

Discurs de sinteză şi viziune, dar voluntar lipsit de obişnuita tentativă de şarm a gazdei. Era o mână întinsă cavalereşte, dar şi semnul că nu e loc  de concesii şi penumbră, că urmează o revoluţie „de sus în jos“ a infrastructurii româneşti de plăţi fără numerar.

M-aş fi aşteptat ca un aşa despot luminat care preia răspunderea unei atât de juste cauze publice să fie de nerefuzat măcar de patrioţii capitalului autohton. Dar ţi-ai găsit: toate cadrele bancare cu munci de răspundere nu voiau să iasă din apele tulburi ale prezentului unde îşi pescuiau nestingherit profituri şi foloase în float şi au început o îmbrobodire critică  tip plenară PCR: că „aiasta nu se poate cu nici un chip, măria ta!“ , „că nu permite nici legea, nici contabilitatea, regina ştiinţelor economice”, că „nu sunt bani de calculatoare”, că dulcea Românie nu e America plină de egoism nesătul şi insipid (ce legătură avea comparaţia asta cu „poşta de bani nevăzuţi“ care e, la urma urmei, sistemul de plăţi, nu ştiu, dar se purtau la rupere iţarii tricolori model Dacia Felix).

După ce a răbdat un tur de masă - sau de mofturi - guvernatorul i-a întrebat retoric pe purtătorii etichetelor de „bancheri”: „Bine, bine, dar atunci cum de funcţionează deja, până şi la bulgari?“. Alte jelanii, alt năduf. Apoi: „Azi am înţeles că n-am înţeles... Să  vă mai explice şi Vasile. Pe mine vă rog să mă scuzaţi,  mai am treabă“.

Înţelegeam că erau suficiente urgenţe structurale pentru BNR care reclamau sprijinul marilor bănci, practic rămase tot de stat şi controlate de executiv. Deşi o minoritate timidă încă, „oligarhii“ tranziţiei, proaspăt numiţi proprietari de bănci private cu „cel mai autohton capital“, le ţineau isonul birocraţilor-bancheri.

Înţelegeam că guvernatorul nu putea aplica în acel moment şi context decât forţa persuasiunii, puterea cuvintelor. Şedinţa începuse... invers: cu „poliţistul bun“.

Mie nu-mi rămânea decât să joc puţin rolul poliţistului rău. Aveam în faţă oameni de vârsta părinţilor mei şi, cum nu se stinseseră încă în generaţia lor ecourile prăbuşirii URSS (la 31 decembrie 1991), le-am spus: „Nu văd ce aş mai putea să adaug, dar cum majoritatea aţi făcut facultatea la Moscova, pot încerca să vă explic în limba rusă“. Mulţi au ales tăcerea indignată, alţii s-au ridicat vociferând  pentru a părăsi sala, celor care au rămas le-am răspuns la întrebări.

Au fost mai multe în engleză. Am înţeles că nu se poate construi clar în proiectul DECONT-BNR decât cu băncile „străine”. Privatizarea accelerată a celor locale a creat abia pe la sfârşitul lui 1994 masa critică de manageri şi de culturi de întreprindere compatibile cu proiectul.

Între timp mi s-a consolidat în băncile de stat reputaţia de „directoraşul cel viteaz“ şi, măcar că informal, conducerile unora dintre ele mi-au permis dialogul cu responsabilii lor în domeniul decontărilor. De fapt erau, invariabil, contabilii-şefi.

De  la ei  am avut ce învăţa; anume, ce să nu fac. De pildă, să nu încalc principiul dublului control managerial: cine execută plata nu e acela care o şi înregistrează. Internalizarea plăţilor prin decontare la contabilitate va fi fost poate tolerabilă când şi clientul şi banca aveau acelaşi proprietar - statul. Dar băncile de stat continuau să procedeze la fel şi când plăteau cu banii clienţilor privaţi. Iar opţiunea acestora, mai ales a întreprinderilor mici care se formau, nu era alta: doar băncile de stat moşteniseră acoperire teritorială şi privatizarea lor mai trebuia să aştepte un deceniu.

Şi mai ales am învăţat să nu fac plata să funcţioneze pentru bancă pe post de credit fără dobândă. În vreme ce băncile noastre se rătăceau cu banii clientului în păienjenişul propriilor conturi de tranzit pentru „a trage de timp“, în Vest se dădea dobândă la disponibilul în contul curent.

Pregătiri

Din variantele de realizare a DECONT-BNR aprobate în octombrie 1991, am convenit să o alegem pe cea fără bănci. Doar cu resursele proprii, calculasem că BNR nu putea operaţionaliza sistemul ei de plăţi mai devreme de trei ani.

Nu era vorba atât de conversia culturală a relativ îmbătrânitei resurse umane din sucursale judeţene - în fond singura pe pregătirea şi motivaţia de supravieţuire căreia ne puteam baza.

O informatizare sistematică a reţelei teritoriale BNR era condiţie necesară, dar insuficientă. Pentru a face să funcţioneze 41 de case de compensare automatizate în fiecare reşedinţă de judeţ, trebuia ca şi băncile să introducă documentele lor de plată pentru compensare în format electronic, deci să aibă intrabancarul propriu suficient de informatizat  măcar pe segmentul de plăţi. Misiune imposibilă la vremea aceea, dacă ne gândim la faptul că CEC, de pildă, avea moştenită o reţea de mii de unităţi teritoriale şi nu tuturor le funcţiona telefonul.

Am câştigat deci ceva timp apelând la factorul cultural şi organizatoric:  am decis o relativă întoarcere în timp operaţionalizând casele de compensare pe suport de hârtie, aşa cum BNR le mai organizase în perioada antebelică (în City -ul londonez ele sunt atestate de peste trei secole).

Am alocat o parte din personalul direcţiei la modernizarea reglementărilor atât de necesare modernizării instrumentelor de plată, iar pe cealaltă la formarea personalului bancar ce urma să conducă zi de zi, strict prin operaţii manuale asupra documentelor de plată prezentate pe suport de hârtie, şedinţele de compensare pe întreg teritoriul naţional.  

În martie 1994, după o fructuoasă colaborare de mai bine de un an pe care am avut-o cu Ministerul Justiţiei, BNR a emis reglementările de detaliu pentru a  reintroduce în economia naţională uzul cambiei, cecului şi biletului la ordin, stabilind normele lor de bancabilitate ca instrumente de plată. Concomitent, printr-o altă serie de reglementări  au fost stabilite apoi procedurile de compensare multilaterală a acestora în casele de compensaţie organizate pentru bănci şi conduse de BNR în sediile sale din Bucureşti şi din reşedinţele de judeţ din întreaga ţară.

În paralel, echipa de formatori a direcţiei de plăţi a instruit şi atestat ca inspectori de compensare câteva sute de angajaţi ai BNR, iar aceştia au format, la rândul lor, câteva mii de salariaţi ai băncilor comerciale pe  raza judeţelor lor ca agenţi-participanţi la procedurile zilnice de la sediile BNR.

Pentru acest prim program de modernizare a plăţilor interbancare, BNR nu a angajat resurse umane suplimentare în teritoriu, ci a făcut pe plan local reconversia profesională a angajaţilor săi pe care i-a redistribuit după cuvenita atestare.

De comun acord cu guvernatorul, am respins ideea (şi sirenele cu mulţi digiţi) de a cumpăra soluţii IT&C de la furnizori ori de la alte bănci centrale care căutau să se descotorosească de ele. Direcţia de informatică din BNR trebuia să urmărească soluţiile la zi de afară şi să livreze una proprie (am colaborat aici cu Cristian Croitoru, Remus Dorobanţu şi Călin Rangu).

Până la integrarea unei soluţii „cu ecrane şi beculeţe mai deştepte ca noi“, ne-am descurcat să centralizăm datele din judeţe cu faxuri criptate şi linii de telefonie fixă dedicate. A funcţionat. Rareori au fost probleme tehnice de telecomunicaţii. Când au fost, am fost rutaţi prin satelit pentru a asigura neîntreruptibilitatea serviciului prestat de BNR.

Curând ajunsesem citaţi, în comunitatea tot mai numeroaselor bănci centrale din regiune care îşi operaţionalizau sisteme centralizate de plăţi interbancare, ca studiu de caz de dârzenie, dar şi de reuşită... cam „arhaică“. Pentru moment…

Citiţi continuarea în numărul de săptămâna viitoare

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.