Dacă ne uităm la datele statistice prezentate de consultanţi, prezentate de analiştii băncilor la sediile centrale, piaţa bancară românească are un potenţial extraordinar de creştere: este subbancarizată, deci mai este loc de vânzarea de produse şi servicii bancare, de noi sucursale, raportul credite în PIB este la jumătate faţă de alte ţări din regiune, activele bancare sunt sub 50%, în timp ce în ţările din jur se apropie de 100%, penetrarea este la cele mai reduse niveluri, la ţară nu este nimeni.
Asta ca să nu mai vorbim de faptul că România este o ţară a cash-ului, într-o economie care se vrea a fi digitală, unde inclusiv autorităţile statului fac tot posibilul ca banii să nu lase urme.
Când vin rezultatele, trimestriale sau anuale, cifrele sunt dezamăgitoare, sistemul bancar nereuşind să ţină pasul cu creşterea economică, nu să fie în fruntea ei, să fie un motor pentru finanţarea businessurilor.
Având în vedere că jumătate din economia României este la ţară, o zonă unde băncile nu au ajuns şi nici nu au interes să ajungă, deoarece reprezintă un cost, înainte să reprezinte o sursă de profit, cifrele bancare ar trebui să fie raportate nu la 19 milioane de locuitori, ci la 10 milioane. Atunci s-ar schimba datele şi s-ar putea trage concluzia că piaţa este poate suprasaturată în anumite zone.