Accelerarea războiului comercial declarat de preşedintele Trump Chinei, prin anunţarea unor noi tarife de 10% pentru importuri în valoare de 300 de miliarde de dolari pe an, a determinat China să apese „butonul nuclear”: deprecierea yuanului până la pragul de 7 yuani la dolar, care nu a mai fost atins din 2008 încoace.
Astfel în această vară, pieţele financiare internaţionale au de-a face cu două premiere după 2008: yuanul la peste şapte unităţi pe dolar şi dobânda de politică monetară a Rezervei Federale, pentru prima dată în scădere, de la 2,5% la 2,25%.
Tensiunile de pe pieţele financiare internaţionale sunt expresia tensiunilor de pe pieţele comerciale. „Noua economie” a lumii devine un câmp de desfăşurare a politicilor izolaţioniste, în faţa unei Chine şi în general a unei Asii flămânde să cucerească pieţele lumii în primul rând prin avantajul preţului. Cât o să se mai bată Vestul cu salarii de 10-20 de ori mai mici?
Deprecierea yuanului este de fapt ultima opţiune a Chinei. Pentru a se proteja, în China tranzacţiile financiare internaţionale cu yuani se pot face doar pe teritoriu chinezesc şi nu este permisă decât o oscilaţie de maximum Ă/- 2% zilnică.
Un yuan mai slab face practic exporturile chinezeşti mai ieftine, astfel încât reduce din eficacitatea tarifului vamal impus de americani.
Este răspunsul clasic al oricărei economii în faţa barierelor tarifare, pentru a rămâne cu preţul competitiv pe pieţele pe care vrea să le acceseze. Pe de altă parte, deprecierea slăbeşte economia în ansamblul său, devalorizând activele unei ţări în faţa competitorilor străini şi accelerând fuga de capitaluri.
Investitorul străin – mai ales cel de pe piaţa de capital, care vine pentru randamente la bonduri sau investiţii în acţiuni – fuge imediat ce simte o oarecare tendinţă a unei monede spre depreciere către monedele tari, pentru că altfel îşi erodează tot câştigul.
Iar ţara care devalorizează moneda pierde pentru că cetăţenii şi firmele sale îşi pierd puterea de cumpărare faţă de exterior. În general este de dorit o depreciere controlată, fără evoluţii bruşte care să pună investitorii pe fugă şi să creeze o situaţie de slăbiciune.
De fapt cea mai mare groază a Chinei, situaţie pentru care se pregăteşte de decenii, este deprecierea accentuată a yuanului în faţa dolarului. Criza thailandeză din 1997-1998 dă fiori şi acum în economiile din Asia de Sud-Est.
În sistemul global interconectat devalorizarea propriei monede înseamnă automat importuri mai scumpe, iar pentru o ţară care are nevoie de energie şi de mâncare din exterior, precum China, scumpirile bruşte pot crea probleme sociale serioase. De aceea în 2016 China a cheltuit într-o singură lună 105 mld. dolari ca să nu alunece yuanul în prăpastie.
Sigur că jucătorii sunt de asemenea anvergură încât deocamdată încă se testează măsurile care ar trebui să aibă cel mai mare efect, dar cert este că noua ordine financiară internaţională care se profilează vine să se aşeze pe un termen îndelungat.
Trump este suficient de popular în Statele Unite, după toate probabilităţile, astfel încât să câştige un nou mandat, aşa încât şi România va trebui să se adapteze acestui nou tip de joc global.
Cel mai vizibil efect al războiului comercial pentru România vine prin canalul industriei germane: dacă America nu mai cumpără bunuri finale din China, atunci China cumpără mai puţine maşini-unelte din Germania. Dacă scade Germania, scade şi industria din România, în condiţiile în care Germania absoarbe 22% din exporturile României.
Acesta este tabloul larg, însă deocamdată impactul este mai redus pentru piaţa locală, pentru că producţia Dacia duduie, având în vedere poziţia excepţională a Dusterului pe piaţa auto europeană, unul din puţinele modele aflate pe creştere într-o scădere generalizată.
De asemenea, se manifestă pozitiv şi tracţiunea sectorului IT&C şi a centrelor de business process outsourcing (BPO), unde investiţiile se reduc cel mai târziu chiar în perioadele de încetinire economică.
Însă sunt semnale că pieţele în general încep să fie mult mai prudente, că marile firme îşi restrâng bugetele şi că valul expansionist a cam trecut.
Pe plus este faptul că banii lumii sunt ieftini şi vor deveni şi mai ieftini.
Decizia Fed de a reduce dobânzile şi semnalele Băncii Centrale Europene că va reduce la rândul său dobânda de referinţă aruncă lichiditate în pieţele financiare mondiale astfel încât efectele acestui val protecţionist se resimt mai puţin. Însă nu este deloc de bun augur faptul că după 10 ani de la criză zona euro nu îşi regăseşte suflul, astfel încât să aducă dobânzile la o normalitate, iar tensiunile din economie să nu mai fie rezolvate doar pe seama deponenţilor bancari care îşi văd economiile spulberate.
În Germania nervozitatea creşte şi, aşa cum sublinia unul dintre editorialiştii de la Financial Times, Wolfgang Munchau, populaţia germană este cu atât mai afectată de dobânzile zero la depozite cu cât nu investeşte în locuinţe, ci o mare parte stă în chirie. Astfel oamenii nu beneficiază de creşterea valorii locuinţelor pe termen lung alimentată de dobânzile scăzute, ci dimpotrivă, sunt afectaţi de creşterea chiriilor care a venit odată cu scumpirea locuinţelor.
Oricum ar fi, cert este că se adună nori de furtună pe pieţele financiare internaţionale, iar ca de fiecare dată, primele afectate vor fi ţările de la periferie.
