Grecia a ajuns să se împrumute la rate negative ale dobânzilor în condiţiile în care lichiditatea abundă în zona euro, astfel încât investitorii plătesc în loc să primească dobânzi.
Deci Grecia, un stat care a ajuns în buza falimentului în urmă cu nouă ani, este suficient de credibilă pe pieţele externe pentru ca investitorii să accepte să recupereze mai puţin din banii împrumutaţi, în schimb România, prezentată ca „tigru” al Europei de Sud-Est, cu o rată de creştere economică în medie de 4% în ultimii cinci ani, plăteşte o dobândă la împrumuturile statului de 3-4%.
Deşi suntem în UE de 12 ani, deşi 90% din sistemul bancar este în mâinile băncilor străine, economia românească este penalizată în continuare faţă de ţările din zona euro, iar statul, companiile şi cetăţenii trebuie să se împrumute la costuri de 4-10% faţă de ratele de dobândă curentă astăzi în zona euro de circa 1-2% la credite.
În zona euro lichiditatea este excepţională ca urmare a reducerii în septembrie a dobânzii Băncii Centrale Europene (BCE) cu 0,1%, până la 0,5%. Grecii au emis marţi, conform Financial Times, titluri pe 13 săptămâni în valoare de 487,5 milioane de euro la -0,02% dobândă, faţă de 0,1% vânzarea anterioară din august. Titlurile de stat sunt cumpărate în general de băncile dornice să îşi „parcheze” cash-ul. La bondurile pe 10 ani, Grecia plăteşte un minim record de 1,5%. În acest moment, cam două treimi din datoria guvernamentală în euro se tranzacţionează la yielduri (randamente) negative, inclusiv toate bondurile germane, conform Financial Times.
Italia şi Spania nu mai sunt de mult ţări în pericol, cred pieţele financiare internaţionale. Astfel, mult criticata Italie, unde reformele structurale nu avansează şi guvernele se schimbă necontrolat, se împrumută astăzi la dobânzi negative, în condiţiile în care în urmă cu 5-7 ani dobânzile ajunseseră şi la 10%.
Şi iată cum pieţele financiare acceptă şi dobânzi negative când pur şi simplu nu mai au ce să facă cu banii emişi cu nemiluita de BCE pentru a impulsiona creşterea economică. Dacă România era astăzi în zona euro, aşa cum ar fi trebuit, ca şi Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia şi Estonia, dobânzile la bonduri ar fi putut coborî la 0,5%, 1% sau chiar 0%. La aceste dobânzi favorabile statele se îngrămădesc să ramburseze în avans datoriile acumulate. Spre exemplu, Portugalia va rambursa un împrumut de 2 miliarde de euro obţinut de la Fondul European de Stabilizare Financiară (EFSF), economisind astfel 120 de milioane de euro din dobânzi. La 3% dobândă şi o datorie publică de circa 38% din PIB, adică aproape 80 mld. euro, România plăteşte dobânzi anuale de circa 2,4 mld. euro, triplu faţă de bugetul Ministerului Transporturilor.
Cu toate că piaţa monetară românească este la rândul său inundată de lichidităţi, marile bănci precum BCR sau BRD îşi permit să plătească doar 1% dobândă la depozitele în lei pentru populaţie, iar Raiffeisen să retragă pur şi simplu oferta de depozite în euro, dobânzile la creditele pentru locuinţă rămân la 4-7%, iar cele la creditele de consum 8-10%.
România rămâne ca o insulă a dobânzilor înalte unde veniturile băncilor din dobânzile la depozite sunt de patru-cinci ori mai mari decât cheltuielile cu dobânzile. Ca urmare, şi profiturile sunt pe măsură, adică, în general, profit net de 50 de lei la venit operaţional din comisioane şi dobânzi de 100 de lei.
În tot acest timp, în pofida profiturilor excepţionale, băncile închid sucursale, desfiinţează bancomate şi gradul de bancarizare exprimat ca active bancare/PIB sau credite bancare/PIB este în scădere. Şi nimeni nu răspunde.
Cum ajunge o ţară precum Grecia, despre care se discuta în cei mai duri termeni în 2010-2011, la dobânzi negative, iar România, care a micşorat salariile în 2010 şi a ţinut în ultimii 10 ani cu dinţii de deficitul de 3% din PIB, să fie atât de lipsită de credibilitate pe pieţele financiare? În ultimii 3-4 ani, a existat tot timpul o temere hrănită în mod insistent că deficitul bugetar de 3% va fi depăşit, dar nu a fost aşa. Pentru anul acesta prevederile sunt şi mai apocaliptice. Mulţi nu iau însă în seamă acest context extern complet neuzual al dobânzilor negative şi al supralichidităţilor.
Pe de altă parte, aici este un mare semn de întrebare al funcţionării pieţelor. Cum să ai în continuare ţări lipsite de infrastructură şi unde standardul de viaţă al locuitorilor este la 20% din cel al mediei UE, deci nevoia de investiţii este imensă, însă mii de miliarde de euro să fie parcate la dobânzi negative la Frankfurt, la BCE. Aici ceva nu funcţionează. Aceşti bani trebuie puşi la lucru.
