Americanii încep să desecretizeze documentele şi discuţiile legate de toamna lui 2008 şi perioada următoare, când a început criza financiară şi lumea a fost aproape de colaps. Conform documentelor care ies la iveală, citate de cotidianul american The Wall Street Journal, marii bancheri americani nu aveau nicio idee despre ce se petrece şi, mai mult decât atât, nici nu înţelegeau bine care sunt riscurile pe care şi le-au luat băncile unde erau şefi.
Lloyd Blankfein, directorul executiv al celei mai puternice bănci de investiţii din lume, Goldman Sachs, declara atunci: Până recent, nici nu ştiam care este gradul nostru de expunere, adică raportul dintre activele totale ponderate cu riscul aferent şi capitalul pe care-l aveau.
Miliardarul Warren Buffett, care practic a salvat atunci Goldman Sachs de la prăbuşire, prin acordarea de urgenţă al unui împrumut de aproape 10 miliarde de dolari, a declarat, conform documentelor, că dacă Ken Lewis, directorul executiv al Bank Of America, nu ar fi cumpărat banca rivală, Merrill Lynch, în acele zile dramatice, „sistemul financiar s-ar fi oprit”.
Atunci, pur şi simplu oficialii americani se rugau de şefii băncilor să fuzioneze între ei sau cel mai puternic să cumpere pe cel mai slab ca să nu se dărâme tot. Pe Lehman Brothers nimeni nu a vrut să o cumpere şi de aceea celebra bancă americană de investiţii a intrat în faliment, provocând însă o undă de şoc controlată pe pieţele financiare.
Buffett, considerat cel mai de succes investitor din lume, spune că s-a gândit să scrie o carte cu titlul: „Dacă Ken Lewis nu ar fi răspuns la telefon, ce s-ar fi întâmplat? Ar fi o carte nemaipomenită (dată dracului), dar nu sunt sigur care ar fi fost sfârşitul.”
Henry Paulson, fostul şef al trezoreriei americane (Ministerul de Finanţe), cel care a avut curajul să pompeze sute de miliarde de dolari din banii americanilor, ca să salveze băncile, spunea că modelul Fannie Mae şi Freddie Mac (băncile ipotecare ale americanilor) era pervers , depăşit şi distrugător. „Problema nu era că elefantul era prea mare şi nu ar fi încăput în cort. Problema era că elefantul era urât”.
Fannie Mae şi Freddie Mac, modelul hibrid privat-stat pe care se sprijină sistemul american de creditare imobiliară, au fost salvate de la faliment cu un cost usturător, care nu a fost recuperat nici până acum.
Warren Buffett, într-un moment de sinceritate, spunea că nu a văzut bula speculativă imobiliară, dar susţine că nu acest lucru a dus la criză. Dacă aş fi văzut că această criză vine, aş fi acţionat diferit, a menţionat el.
În opinia lui, principala cauza a crizei este natura umană, adică faptul căt toată lumea credea că preţul caselor va creşte continuu.
Ca să salveze în primul rând sistemul lor financiar, adică băncile şi marii jucători de pe Wall Street, americanii au printat trilioane de dolari pentru a ţine circuitele financiare în viaţă.
Nici europenii nu au avut idee despre ce se petrece şi ce criză financiară urma să vină. Dacă americanii şi-au dat seama mai repede, europenii au început să acţioneze doar câteva luni mai târziu. Mai mult decât atât, printarea de bani pentru a nu lăasa economia să se afunde în mlaştină, se întâmplă de-abia acum în Europa, în condiţiile în care în primii ani de criză toată lumea vorbea de reducerea deficitelor bugetare. Americanii nu au ţinut cont de aceste deficite când a fost vorba să salveze Wall Street-ul.
Deşi România este departe de pieţele financiare mondiale, la Bucureşti, numai Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, poate povesti ce s-a întâmplat în toamna anului 2008, când de la oră la oră, băncilor de pe piaţa locală li se tăiau liniile de finanţare, iar lichiditatea dispărea peste noapte.
Prima măsură a lui Isărescu a fost să stopeze creşterea cursului leu/euro, pentru că ar fi aruncat în aer şi băncile şi ratele pe care românii le aveau de plătit la bancă. El a dat drumul la curs treptat, pentru a câştiga timp, astfel încât la începutul lui 2009, România să poată lua cel mai mare împrumut din istorie, de 20 de miliarde de euro de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, ca să reziste prăbuşirii financiare şi economice din lume.
Pentru decizia de a nu lăsa cursul să crească şi de a majora dobânzile la lei, când toate celelalte bănci centrale reduceau ratele, Isărescu este criticat şi acum. Piaţa consideră că deciziile lui de a creşte dobânzile la lei au dus la căderea economică din 2009 (minus 7%), care a afectat din plin business-ul şi a dus la tăierea salariilor din mai 2010.
Până acum, BNR nu şi-a arătat intenţia de a desecretiza discuţiile şi deciziile operaţionale de atunci. Deşi au trecut aproape opt ani, Mugur Isărescu şi Banca Naţională nu vorbesc despre decizia peste noapte luată în septembrie 2008, de a acorda un împrumut de urgenţă Băncii Transilvania, care ajunsese să aibă uşile închise la finanţarea interbancară, având în vedere că băncile nu mai aveau încredere una în cealaltă. În toamna lui 2008, Isărescu a răspuns la telefonul de urgenţă dat de Horia Ciorcilă şi Robert Regers, preşedintele şi directorul executiv de atunci al Băncii Transilvania.
În ianuarie 2009, Horia Ciorcilă s-a dus la BRD- Group Societe Generale pentru a încerca o fuziune, ca să apere Banca Transilvania. Francezii nu au avut curajul unei asmenea operaţiuni, deşi Banca Transilvania se predase cu totul. În martie 2016, Banca Transilvania este mai valoroasă pe Bursa de la Bucureşti decât BRD şi cine ştie, poate rolurile se vor inversa.
1 aprilie 2011. După doi ani şi jumătate de la criza de pe piaţa valutară şi monetară din octombrie 2008, unul dintre cele mai tensionate episoade publice din istoria pieţei financiare postdecembriste, care stă alături de prăbuşirea Caritas, căderea FNI, atacul asupra BCR şi CEC de la începutul anilor 2000, cei care s-au înfruntat atunci au trecut la explicaţii şi dezvăluiri. BNR a cheltuit un miliard de euro într-o lună ca să susţină cursul, guvernatorul Mugur Isărescu vorbeşte despre faptul că a fost un joc de poker unde dealerii au pierdut, iar Dan Pascariu, preşedintele Unicredit Ţiriac Bank, aşteaptă şi acum ca Banca Naţională să indice vinovaţii atacului speculativ asupra leului. Şi dacă au fost băncile locale sau alţii din afară? Cu nume, nu aşa acuzaţii generale. Că o fi fost Unicredit, sau ING, sau Citi, sau RBS, sau Bancpost, sau Raiffeisen, sau alţii, cine ştie? Ce s-a întâmplat în spatele uşilor, nimeni nu vorbeşte.
Miercuri, 22 octombrie 2008, în jurul orei 15.00, la BNR. Urma cea mai dură conferinţă de presă ţinută vreodată de către Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, cu acuzaţii fără precedent. Un grup de trei bănci locale au încercat să acrediteze ideea unei crize de lichiditate pe piaţa bancară prin creşterea foarte mare a dobânzilor la lei pe piaţa interbancară şi prin declaraţiile pe care le-au făcut.
"Este de neînţeles ceea ce fac ei. S-a eşuat pe un atac pe leu în mod evident şi se încearcă mascarea acestor pierderi pe imaginea unei crize de lichiditate care nu există", spunea atunci Isărescu. El nu a dorit să menţioneze numele băncilor vizate, dar a precizat că oficiali ai acestora au dat declaraţii în presă, "inclusiv în Ziarul Financiar" şi la televizor în acele zile, invocând problema lipsei de lichiditate de pe piaţa monetară interbancară.
"Crearea unei panici este rea-voinţă... Compromit o piaţă şi un sistem." Aşa am consemnat în ZF ceea ce a spus atunci guvernatorul. Era extrem de furios şi îmi amintesc că iniţial guvernatorul nici nu voia să ţină el conferinţa, trimiţându-l în faţă pe şeful supravegherii bancare, Nicolae Cinteză. Dar, după zece minute, a coborât în sală şi a început tirada.
De trei săptămâni asistam la una dintre cele mai dure lupte de pe piaţa valutară şi monetară din istoria României. Cursul valutar şi leul erau sub o presiune imensă. Crescuse de la 3,5 lei pentru un euro la 3,9 lei într-o săptămână şi era la un pas să spargă foarte rapid pragul de 4 lei, ceea ce psihologic ar fi fost devastator. BNR vindea valută ca să nu-l scape de sub control, din bănci se scoteau bani de frica crizei externe care începuse să facă ravagii, leii se transformau în valută care pleca afară printr-un simplu enter din calculator, iar speculatorii, şi cei străini şi cei români, erau deja cu dinţii în beregată.
Ca să poată să reziste, BNR a făcut ceea ce am citit în cărţile de istorie că făceau înaintaşii noştri când veneau cotropitorii: pârjoleau pământurile, otrăveau fântânile şi apoi se retrăgeau în munţi. A secat piaţa de lei astfel încât cei care speculau pe euro/leu să nu aibă lei ca să-şi finanţeze poziţiile, i-a chemat la ordine pe trezorieri şi dealeri, le-a arătat cum trebuie să coteze atât cursul, cât şi dobânzile la lei, a introdus măsuri administrative de plafonare a dobânzilor de referinţă interbancare Robid/Robor, a folosit avertizarea publică: "Trebuie să vedem dacă cotaţiile sunt adevărate. Dacă cine cumpără valută îşi permite să plătească dobânzile mari. Cursul va fi determinat de piaţă în continuare, dar de una care să funcţioneze real. Nu de una unde se cotează opţiuni în timpul nopţii şi dimineaţa vine cineva şi le preia. Am trăit mai multe momente când România a fost bătută cu cuvinte. Piaţa să funcţioneze cum trebuie, cine vrea să speculeze pe leu să aibă lei". Aşa spunea Isărescu pe 13 octombrie. Iar străinii, care nu au studiat istoria noastră, s-au trezit că pur şi simplu nu au lei, că dealerii locali nu le mai răspund la telefon, iar cei care mai ridicau receptorul le explicau că nu pot să-i ajute. Poate altădată. Străinilor nu le venea să creadă. Chiar Isărescu menţiona că un vicepreşedinte de la Merrill Lynch îl căuta noaptea acasă la telefon să-l întrebe de unde să facă rost de lei.
Care a fost rezultatul?
Vineri, 17 octombrie 2008, pentru prima dată în istoria pieţei interbancare locale, unele bănci nu şi-au închis poziţiile din lipsă de lei. Dobânzile overnight la lei au explodat la 80% pe an.
În loc de câştig, speculatorii străini care au pariat în cele trei săptămâni pe creşterea cursului euro faţă de leu se vedeau nevoiţi să contabilizeze pierderi de zeci de milioane de euro, după ce BNR a lăsat piaţa fără lichidităţi, forţându-i astfel să îşi închidă poziţiile pe minus. Aşa scria ZF atunci. Toate numele grele din lumea financiară, de la Morgan Stanley la Goldman Sachs, Barclays sau Calyon (bănci care de fapt au probleme pe pieţele locale, apelând la banii statului) au jucat contra leului. Toţi au cumpărat agresiv valută miercuri (pe 15 octombrie), fără să aibă lei, pe care s-au gândit că o să-i împrumute la decontarea tranzacţiilor, la două zile după. Vineri, când aceste cumpărări ar fi trebuit decontate, străinii au încercat să împrumute lei de pe piaţa monetară, însă cum oferta era limitată, dobânzile au urcat spectaculos. Speculatorii au plătit chiar şi 80% pe an pentru a atrage lei pentru o zi, însă chiar şi la aceste niveluri, nicio bancă locală nu mai era dispusă să ofere împrumuturi.
Luni, 20 octombrie 2008, la redeschiderea pieţei, dobânzile erau şi mai sus: 100-150%. Fiecare pârlea pe fiecare. Şi toţi pe străini. A fost măcel. O parte dintre bancherii români, presaţi de băncile mamă şi clienţii lor externi, au bătut la uşa premierului Tăriceanu ca să se plângă de ce făcea Isărescu.
Marţi a fost la fel. Dobânzile crescuseră şi mai mult, băncile care aveau lei îşi protejau poziţiile şi nu mai dădeau la nimeni. Tensiunea era maximă. BNR încerca astfel să-i determine pe cei care luaseră poziţii pe creşterea euro să vândă din euro pentru a face rost de lei. Era singura cale de stopare a atacurilor şi de evitare a trecerii cursului atunci peste nivelul de 4 lei/euro. La fel s-a întâmplat şi în următoarele zile. Ameninţările verbale ale BNR erau peste tot. Nimeni nu mai vorbea. Glumind, dar cu un adevăr crunt, dealerii au fost puşi să aleagă: ori se fac prezentatori TV şi rămân acolo dacă vor să-şi dea cu părerea, ori stau în banca lor. Şi au stat în banca lor. Cu autoritatea centrală nu te pui.
Cam aşa a fost luna octombrie 2008, una dintre cele mai tensionate luni. Care a lăsat urme adânci în piaţă şi în mintea multor oameni.
Şi acum îmi amintesc cum miercuri, pe 22 octombrie, pe la prânz a sunat telefonul. A fost un monolog extrem de scurt şi furios: "Pe frontispiciul ziarului stă leul românesc sau leul ING-ului (nr. red. - reprezenta astfel generic speculatorii)? Ce scrieţi voi acolo?!"
Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF
