La doar 700 km sud de Bucureşti, o economie de patru ori mai mare decât cea a României traversează cea mai grea perioadă din ultimii 20 de ani. Lira turcească este la pământ, toată ţara este cuprinsă de nelinişte, băncile stau pe munţi de credite neperformante şi oamenii se tot întreabă ce va urma.
Moneda turcă s-a depreciat faţă de dolar cu 41% de la începutul anului în condiţiile în care unor parametri economici deja fragili li
s-a adăugat impunerea de către Statele Unite a unor sancţiuni economice motivate de reţinerea unui pastor american în Turcia.
Sigur că poate fi un pretext sau nu, având în vedere tensiunile din ultima perioadă cu cel mai important aliat al Statelor Unite la Marea Neagră. În vara lui 2016, preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, era cât pe ce să fie răsturnat din funcţie de o răscoală militară.
Astăzi, ţara este în criză financiară majoră. Pentru România, consecinţele sunt directe şi negative. România are exporturi de 2 miliarde de euro pe an în Turcia, pe locul 7 ca destinaţie. Pe pieţele financiare se vorbeşte deja de o posibilă contagiune. Zlotul polonez s-a depreciat cu 1%. Întotdeauna, în astfel de momente, când o piaţă emergentă sau periferică se duce la vale, investitorii se întreabă cine urmează.
Şi urmează de obicei ţările îndatorate puternic, care au un serviciu al datoriei externe împovărător sau deficite externe nesustenabile. Cea mai mare problemă este în situaţii de criză accesul la (re)finanţare. Dacă dobânzile cresc prea mult şi neîncrederea sporeşte, porţile finanţatorilor curenţi se închid rând pe rând şi nu mai rămâne decât o singură soluţie: Fondul Monetar Internaţional.
În 2000, la criza anterioară majoră din Turcia, efectele pentru România au fost şi mai dure. Atunci, a colapsat o bancă, Turco-Română, şi mulţi depunători români în căutare de randamente mai bune la depozite au avut de furcă apoi până şi-au recuperat banii sau chiar i-au pierdut.
Turcia, din dorinţa de a recupera mai repede decalajele faţă de Europa de Vest, se împrumută masiv şi a ales un model economic de creştere pe datorie, pe deficite şi cu inflaţie înaltă. Astfel, a avut creştere economică de peste 7% pe primul trimestru din 2018, dar şi o inflaţie de 13%.
Din când în când, experimentează astfel de crize valutare, dar de data aceasta situaţia este mult mai serioasă. De luat aminte că deficitul de cont curent nu este uriaş, ci doar 5% din PIB, însă este în deteriorare accelerată: plus 50% în 2017 faţă de anul anterior.
Pieţele financiare abia aşteaptă „clienţi” pe care să parieze că sunt aproape de default. A fost Grecia, Rusia s-a clătinat cu o depreciere a rublei de 100% în trei ani şi dobânzi de 8-10% şi iată că acum Turcia a fost nevoită să ducă dobânda de referinţă la 18%, faţă de 8% în decembrie 2017, şi este insuficient pentru a opri exodul investitorilor financiari.
Ca şi în România anilor ’90, neîncrederea în moneda locală are consecinţe dramatice. Toţi turcii îşi ţin banii în dolari şi euro şi cu cât se înaintează pe spirala deprecierii, cu atât neîncrederea sporeşte şi răul devine mai mare.
Şi iată cum în astfel de momente se vede lipsa de viziune şi de hotărâre atât a Băncii Naţionale cât şi a guvernului României, care nu s-au pus la masă să facă un plan rapid în anii trecuţi, astfel încât România să fi intrat deja în procesul de aderare la zona euro.
Tot felul de analişti, în perioada 2012-2016, imediat după criza Greciei, şi-au tot pus întrebări cu privire la zona euro şi au tot inventat criterii la care România nu răspundea pentru a adera la euro, astfel încât dezbaterea publică a mers în sensul suspiciunii cu privire la aderarea la euro, în loc să fi acceptat toată lumea că zona euro este o plasă de siguranţă.
Ne puneam noi în România, inclusiv prin oameni care sunt astăzi membri ai Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale, problema ce o să se întâmple cu zona euro şi că „întâi să îşi rezolve zona euro problemele şi apoi România să adere”. Ce aiureală!
În loc să fi tras cu dinţii să intrăm în zona euro când toţi parametrii de la Maastricht erau îndepliniţi (dobânzi, inflaţie, datorie, curs, dobânzi la titluri de stat), în perioada 2014-2016, noi am tot amânat şi ne-am gândit şi ne-am răzgândit.
De parcă putea România, o economie periferică de 200 mld. euro, să îşi imagineze că un colos de 15.000 mld. euro, cât este economia zonei euro, trebuie să se „reformeze” pentru ca noi să aderăm la acest spaţiu monetar.
În acest timp, lituanienii, estonienii, letonii, imediat ce au îndeplinit toţi parametrii de începere a procedurilor de aderare, au şi aplicat la mecanismul ERM II, iar acum sunt în zona euro.
Erau înnebuniţi jurnaliştii din ţările baltice în anii 2010-2011, când criza financiară determinase în aceste ţări tăieri drastice de salarii, să întrebe oficialii de la Bruxelles despre când pot intra în zona euro.
Este de bun simţ ca pentru o economie de la margine, periferică, aşa cum este economia României sau cea a ţărilor baltice, aderarea la moneda unui spaţiu economic puternic să fie o pavăză în calea unor eventuale furtuni financiare de genul celei care se profilează astăzi din cauza situaţiei din Turcia.
Slovacia şi Slovenia au făcut deja şi ele pasul în această perioadă şi s-au pus la adăpost. Bulgaria şi-a dat seama abia anul acesta că ar fi trebuit de mult să înlocuiască Consiliul Monetar cu aderarea la zona euro, de vreme ce a cedat deja de 20 de ani suveranitatea monetară.
România, din păcate, a ieşit din parametrii de la Maastricht astăzi, cu o inflaţie anuală de 4-5% şi dobânzi în creştere la titluri de stat.
A fost o fereastră de oportunitate pe care am pierdut-o. De ameninţarea spiralei inflaţie galopantă – depreciere de curs – moratoriu pe datoria externă nu scapă nicio economie în creştere, care vrea să recupereze decalajele.
Şi cum o poate face altfel decât prin credite externe? Blestemul datoriei, care te poate şi salva dar şi înrobi, loveşte o dată şi încă o dată, iar când aceasta este şi în altă monedă decât cea a ţării debitoare, devine şi mai împovărătoare.
