Bănci și Asigurări

Dezvăluiri în premieră despre cum s-a format BNR după 1990, când trebuia să renunţe la a mai fi casieria Ministerului de Finanţe şi să treacă de la un model sovietic la o bancă centrală occidentală, independentă de guvern: un texan şi un olandez au lucrat din umbră pentru Legea Băncii Naţionale şi Legea băncilor comerciale

30 de ani de sistem bancar în România

Desen de Romeo Răileanu

Desen de Romeo Răileanu

Autor: Cristian Hostiuc

20.12.2020, 13:24 10633

►Numele Vasile Săvoiu nu spune nimic publicului. Nici măcar cei care ocupă astăzi poziţii de conducere în băncile comerciale nu au auzit vreodată de el. Pe net nu există poze cu el, ci doar un CV.

►În toamna lui 1990, la 30 de ani, Vasile Săvoiu a făcut parte dintr-un desant de cercetători care a venit de la Institutul de Finanţe, Circulaţie Monetară şi Preţuri, un departament-cenuşăreasă din Ministerul Finanţelor, care avea sediul în clădirea BNR, dar partea din Strada Doamnei.

►În ianuarie 1991 a fost desemnat de Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, să facă parte dintr-o echipă însărcinată cu reforma Băncii Naţionale  şi elaborarea primelor legi bancare - Statutul BNR şi Statutul băncilor comerciale, într-o economie care vroia să se deschidă spre capitalism, dar care era prizoniera trecutului.

►Într-un articol scris pentru ZF în serialul „30 de ani de sistem bancar în România”, Vasile Săvoiu dezvăluie pentru prima dată cum s-au format aceste legi şi care au fost cei doi oameni din umbră, experţi veniţi la Bucureşti, care au contribuit la conceperea acestor legi: texanul Doug Scott şi olandezul Tobias Asser. Cei doi experţi străini, care făceau parte dintr-o misiune a FMI, au conferit Băncii Naţionale o independenţă faţă de politic, faţă de guvern cu care nu multe bănci centrale occidentale se puteau mândri la vremea respectivă.  

►Noul statut al BNR, care făcea din Banca Naţională un centru unic de decizie monetară autonom de cel fiscal-bugetar şi reglator al exceselor acestuia (Trezoreria statului, controlată de Ministerul Finanţelor), a fost privit cu semne de întrebare de establishmentul Ministerului de Finanţe. Practic, puterea pleca de la Ministerul Finanţelor şi se ducea la Banca Naţională. Timp de 40 de ani, în perioada comunistă, după modelul sovietic, banca centrală fusese doar o casierie a Ministerului de Finanţe.
►Pentru că primul contact cu organigrama BNR nu fusese de bun augur, mulţi funcţionari întrebându-se ce caută un american acolo, propunerea lui Doug Scott a fost de a se crea o bancă centrală de la zero, cu alţi oameni.

►Săvoiu spune că juriştii din BNR s-au recuzat în a colabora pentru crearea noului statul al BNR, occidental, aşa că proiectele de legi pentru bănci şi BNR au fost făcute de economişti.

►Prin noul statut, Băncii Naţionale i s-a oferit mandatul operaţional de a fi centrul unic şi independent care conduce politica monetară a ţării. Parlamentarii din 1991 care au discutat noile legi bancare nu prea au înţeles atunci ce înseamnă acel lucru pe termen lung.

►Vasile Săvoiu a fost cel care a participat din partea BNR la discuţiile din comisiile parlamentare (o formulare legată de politica monetară era cât pe ce să ducă la pierderea independenţei Băncii Naţionale) şi a susţinut proiectele legate de băncile comerciale şi statutul Băncii Naţionale în plenul Parlamentului, care, într-o seară târzie din 29 martie în 1991, le-a adoptat.

►Ca director în BNR, Săvoiu a creat apoi, la mijlocul anilor ‘90, sistemul naţional de decontare, care a schimbat multe în transferurile bancare şi a redus timpul de decontare a plăţilor. În primii ani după ‘90, un ordin de plată de la Constanţa la Satu Mare făcea 7 zile.

►Astăzi ZF publică prima parte din articolul scris de Vasile Săvoiu privind crearea legilor Băncii Naţionale şi băncilor comerciale. Partea a doua va fi publicată săptămâna viitoare.

►Acum Săvoiu, 60 de ani, este consilier al guvernatorului BNR, Banca Naţională şi-a consolidat independenţa, iar băncile comerciale şi conducătorii lor pot opera liber, pe baza ideilor creionate la începutul anilor’ 90.




Amintiri şi reflecţii din BNR (I)



Vasile Săvoiu

A fost odată... pe 20 septembrie 1990. În jur, resetarea postsovietică deschidea tuturor ferestre de oportunitate şi, cum mutaţia de sistem m-a prins la puţin peste 30 de ani, m-am hotărât şi eu să dau cariera de economist de aulă, de specialist „călit în biblioteci“ pe o pâine instituţională mai concretă. Aşa că nu mi-am luat bilet de întoarcere când am trecut „puntea suspinelor“ - culoarul care despărţea clădirea BNR de Ministerul Finanţelor - angajatorul meu ca cercetător ştiinţific la Institutul de Finanţe, Circulaţie Monetară şi Preţuri, pe atunci un departament-cenuşăreasă în minister (azi e arondat Academiei Române cu prestigiosul nume  „Victor Slăvescu“).

Pe vremea aceea „şoarecele“ (BNR) şi „pisica“ (MF) împărţeau aceeaşi cuşcă  -  clădirile istorice dintre Lipscani şi Doamnei - şi comunicau prin reputata punte-culoar suspendată deasupra monumentalei sălii de ghişee a BNR, care, văzută de sus, de la vreo 10-12 metri înălţime, forfotea cu mare zumzet de agitaţia zecilor de clienţi ai băncii. Acum e doar tăcerea unei fotografii în Muzeul BNR.

Îmi dădea curaj şi onorantul credit profesional de a face parte dintr-un „desant“ de tineri cercetători solicitat colegial institutului de guvernatorul Mugur Isărescu pentru a face din BNR o autentică bancă centrală. Erau la modă, în acel frământat an 1990, forţele de reacţie rapidă, paraşutiştii, cei care defilează mai rar dar pot rezolva situaţii de risc asimetric. În sinea mea, trebuie să fi avut un moment de plutire romantică cât să mă cred unul dintre cei astfel de câţiva.

Acceptasem o misiune fără hartă şi pentru că nu eram singur. În mica echipă formată în august la institut în jurul colegului nostru Emil Ghizari - Ileana Băloiu, Cristian Bichi şi cu mine – se rodaseră şi respectul profesional, şi vesela camaraderie. Întăriri am primit după vreo şase luni: un număr de valoroşi colegi de institut - dar până la urmă, nici cât un pluton - s-au hotărât şi ei pentru o carieră în BNR. Eugen Rădulescu şi Cezar Boţel au rămas îndrăgostiţi de proiect până azi şi îşi valorifică accentuatul profil academic ca decidenţi în operativul băncii.

În BNR, eu am fost de la început încadrat ca director pentru a mă face auzit în prima linie a luptei de remodelare culturală a venerabilei instituţii. Vreun an am convieţuit cu vechea nomenclatură din eşalonul doi al băncii ca o pată de culoare pe doliu. Singurul dintre cei „vechi“ din BNR adaptabil schimbării din punctul de vedere al cunoaşterii profesiunii de bancă s-a dovedit a fi Nicolae Pretorian, fost vicepreşedinte.

Începând cu 1991, au apărut treptat colegi mai tineri şi, împreună, am putut prelua din mers, pe lângă activităţi de prefacere conceptuală (proiectul noii legislaţii bancare), gherila operaţională de zi cu zi a băncii (care înfrunta degradările din economie), precum şi tranziţia tehnic-organizatorică a instituţiei (noua organigramă şi reţea teritorială, transferul funcţiilor comerciale ale „vechiului“ BNR către BCR).

Cum o astfel de revoluţie instituţională nu se poate învăţa după un manual scris dinainte, cred că guvernatorul a mizat corect pe tineri formaţi în cercetarea academică şi anume pe aceea unde era viu fermentul motivant şi adaptiv pe care îl dă minţii numai dorul de carte, lui însuşi binecunoscut ca om de ştiinţă. Iar în cazul tinerilor „finanţişti“ a mai contat şi pornirea lor de a structura dată de respectul nescăzut pentru sistematică specific formării financiar-contabile. Şi mai cred că în selecţie a mai contat ceva, ceva mai rar astăzi: aspiraţia acelor tineri de autodepăşire prin performanţă personală în viziune, valoare şi atitudine (pe atunci, educaţia luată în serios mai producea intelighenţie managerială ce crea pentru proiect, nu pentru orgoliu ori portofel).

Selectând acest contingent de „mecanici finanţişti“ deschişi învăţării din mers la locul de muncă, guver­natorul ştia că inima le va dansa convins şi energic pentru viitorul regăsit al Bătrânei Doamne. Nu vă gândiţi la romantismul din „Marile speranţe“ de Dickens:  ca orice lider dibaci, guvernatorul e un bun „geambaş de oameni“. Oricât de incomozi ar fi pentru ceilalţi (şi eu am fost!), numai indivizii care ştiu, pot şi vor să înveţe din inedit şi atipic fac posibilă creaţiunea a ceva nou şi nemaivăzut. Iar adevărata avuţie a naţiunilor rămâne cunoaşterea strategică acumulată de astfel de indivizi care o servesc.

Dovadă definitivă este reuşita proiectului „BNR - autentică bancă centrală“. Privită şi din interior, şi ca parte a biografiei mele, e o reuşită crucială pentru viabilitatea noii Românii. Este, până azi, singurul proiect naţional „atlantist“ cu rezultat incorturnabil: nu a dat înapoi şi, mergând numai spre vest, a ajuns deja acolo cu performanţa sa urmând fără rabat libertăţile ziditoare ale comunităţii competitive şi democratice în toate aspectele vieţii ce se pot măsura prin monedă.
Şi, rară concreştere, după trei decenii, altoiul Mugur Isărescu e BNR.



Legile bancare din 1991

În ianuarie-februarie 1991, am fost alocat misiunii de asistenţă tehnică de la FMI. Urma să fiu interfaţa BNR cu misiunea venită să recomande măsuri de ameliorare pentru România a modelului monobancar sovietic încă în funcţiune.

Misiunea număra cinci specialişti: doi experţi cooptaţi de la bănci centrale - Hermann Bussers, şeful arbitrajului valutar de la Banca Belgiei, Livio Tornetta din direcţia de politică monetară a Băncii Italiei - şi trei angajaţi ai FMI: norvegianul Tom Nordman (la plecare a făcut gestul neaşteptat de a lăsa băncii masiva staţie de lucru utilizată de misiune pentru care muzeul BNR s-a înfiinţat totuşi prea târziu) şi încă doi - Doug Scott şi Tobias Asser - despre care voi vorbi mai mult.

Cu Scott şi Asser am lucrat nemijlocit urmând să configurăm acţiuni legale şi tehnice pentru trecerea la un sistem bancar cu două paliere: bănci comerciale fără specializare, universale,  şi o bancă „centrală“  fără alţi clienţi decât zisele bănci (şi Trezoreria statului, funcţional asimilabilă unei bănci).

Resetarea moştenirii sovietice nu se putea face decât din „materialul clientului“: BNR urma să fie (re)construită ca bancă a băncilor în centrul sistemului lor de relaţii comerciale, dar fără a le interfera cu o concurenţă neloială, iar băncile de stat ce veneau din trecut trebuia silite legal să-şi abandoneze pieţele de monopol repartizate încă din era stalinistă: agricultură, investiţii industriale, comerţ exterior, economisire şi retail cu populaţia. Destructurarea monopo­lurilor urma să atragă concurenţa, stimulată şi de băncile private pentru cel mai larg spectru de servicii bancare şi de clienţi, incluzând şi persoanele fizice. Acestea se puteau bancariza  după o pauză istorică de peste patru decenii (deşi azi a avea cont în bancă îi pare cetăţeanului ca ceva de la sine înţeles, pe atunci băncile nu aveau permisiunea legală să deschidă conturi în lei persoanelor fizice).

„Marcam“ misiunea de cinci a FMI în patru, inferioritate, evident, nu doar numerică. Cei doi Dragoş (Andrei şi Stănescu) şi George Mucibabici jucau unu la unu cu tehnicienii „pur sânge“, mie îmi reveneau juristul Asser şi Scott, liderul misiunii. Mai făceam schimb de locuri. Pentru noi totul era nou. O avalanşă de cunoştinţe noi din care, la prima trezire, am constatat că nu aveam nici măcar o dactilografă disponibilă în jur pentru a bate la una din rarele maşini mecanice de scris din BNR notele de convorbiri şi recomandările celor doi „străini“. Lucrătorii vechi ai băncii optaseră pentru transferul la BCR, dar continuau să lucreze tot în sediul BNR din strada Lipscani. Clădirea din Doamnei era „ocupată“ (din 1948) de Ministerul Finanţelor, care nu se mai termina de mutat în actualul sediul din Piaţa Constituţiei.

Pe lângă lipsa spaţiului de birouri pentru personalul BNR în propria casă, cei pe picior de plecare creau un efect de „comunalkă“ saturată, se afirmau ca fiind de neînlocuit printr-o vânzoleală de nedescris pe culoare şi mimând surprinderea când intrau fără să bată la uşă în biroul unde adăpostisem misiunea. Mai târziu am aflat că aceşti supravieţuitori de profesie se temeau că aceşti   „agenţi americani“ făceau liste de epurare a cadrelor de nădejde ale BNR. Iar cadrele hotărăsc totul cu condiţia să afle din timp, nu-i aşa? În cele din urmă, Emil Ghizari ne-a primit în biroul lui „pentru liniştea noastră“.

Aveam mare nevoie. Cei doi „misionari“ repartizaţi mie s-au dovedit a munci cât zece, de mi se strâmbaseră scrisul şi gura din română în engleză şi retur. Îi voi prezenta şi le voi prezenta în continuare munca.



O vizită pe ruinele BNR la 1991

Şeful misiunii de asistenţă tehnică pe care BNR o solicitase la FMI în calitate de membru cu stagiu (din 1973) era texanul Douglas A. Scott, economist şi director adjunct la departamentul Bănci Centrale din această organizaţie internaţională pe care membrii, odată intraţi, o critică dar nu o părăsesc. Era însoţit de juristul olandez „TMC“ Asser, cooptat de FMI de la firma seculară din Amsterdam a familiei sale.

Scott trebuia să facă analiza-diagnostic a situaţiei şi resurselor existente în BNR după ce BCR îi prelua operaţiile bancare şi clientela anterioară, odată cu o mare parte a reţelei de sucursale şi agenţii din oraşele ţării.

Urmare a analizei sale, acest Quiet American înalt peste medie şi mereu la cămaşă albă (semăna cu Gregory Peck în Vacanţă la Roma) trebuia să propună o tranziţie funcţională de la sistemul monobancar moştenit la cel ierarhizat pe două niveluri.
Prima problemă a acestui edificiu era chiar BNR, o piatră unghiulară uitată din 1946 într-un colţ de şantier.

Bancă selecţionată de stat ca unic mandatar să-i emită moneda se mai văzuse în istoria modernă a României (din 1880, aceasta a fost BNR). Însă nu şi o bancă împuternicită de mandant prin lege cu menţinerea stabilităţii valorii monedei sale după ce a fost emisă. În premieră, pentru a preveni şi administra riscuri de depreciere a monedei „sale“ pe parcursul circulaţiei ei, BNR urma să devină şi agent al statului participant activ şi neprotejat de risc la jocul cererii şi ofertei leului pe piaţa interbancară.   
Modelul ţintit de Scott mai însemna o nouă şi nemaivăzută cedare de suveranitate în favoarea BNR. Auto­rita­tea mandatarului emitent se extin­dea adânc în teritoriul executivului mandant: BNR urma să preia de la guvern activităţi de interes public pre­cum reglementarea şi supravegherea comer­ţului bancar sau operarea infrastruc­turilor critice ale pieţelor financiare naţionale. Devenea ceea ce Constituţia României a încadrat ulterior drept  autoritate publică autonomă împuter­nicită să emită acte administrative.

A doua problemă era sterilizarea monopolurilor create de stat după 1948 în favoarea băncilor sale specializate pentru a crea şansele egale inerente competiţiei pe o piaţă în formare. Băncile de stat existente trebuia denişate şi resetate ca bănci „bune la toate“, comercianţi cu depozite, credite si transferuri băneşti puşi în condiţii egale de risc operaţional cu bancherii privaţi.

Nici establishmentul din MF, nici acela „îngânător“ din băncile de stat nu erau împăcate cu destrămarea statu quo-ului prin crearea unei pieţe bancare reale şi a unui complet nou BNR ca centru unic de decizie monetară autonom de cel fiscal-bugetar şi reglator al exceselor acestuia (Trezoreria statului controlată de MF). BNR - „şoarecele“ de ieri - se transforma, sub ochii „pisicii“ credincioase guvernului (MF), într-un „câine de pază“ având de stăpân doar moneda.

E necesară puţină istorie pentru a înţelege cât de departe se afla BNR în 1991 de această ţintă crucială pentru a deschide ţării pieţe funcţionale (monetizate) universal compatibile.

Ce era de eliminat, de adăugat, de păstrat în acel BNR pe care Scott îl vizita cu ochiul expertului în bănci centrale autentice? Şi cum: prin migrare, restructurare, prin construirea de nou?

Voi începe cu sfârşitul, cu epilogul vizitei lui Scott: el a intrat în BNR ca pragmatic, convins că va găsi măcar ceva ce să nu fie de reparat şi la care să poată adăuga ori construi pas cu pas, văzând şi făcând, cu binişorul etc, adică în maniera societăţilor aşezate şi cu raţiunea neadormită de unde venea. Acelaşi Scott plecat acasă din BNR altul, revoluţionar convins.

Zi de zi, timp de o lună în care nu am avut sâmbete şi duminici, eu am fost martor la această radicalizare. Ba am şi încurajat-o. M-a sprijinit chiar Asser.

Avea un fel de a spune din senin parabole în timp ce făceam câteşitrei paşi noaptea, pe străzile pustii în drumul de la BNR spre Intercontinental.

Către mine: „Ştii, a doua zi după război, noi am vopsit în Rotterdam toate faţadele în culori vii; ba chiar şi ruinele de la bombardamente, ca să nu facă prea mult contrast până le vine rândul să fie demolate. Apoi flori, puneam peste tot  flori colorate... să înţeleagă oamenii că totul s-a terminat, să aibă inimă pentru viaţa care începe“.

Apoi către Scott: „Doug, să-i spui guvernatorului să pună jardiniere cu multe flori pe lateralele scării. Şi în nişele de la extremitatea faţadei să pună. Oamenii ăştia au dreptul la un nou început“. Cu parabola lui, bătrânul Asser voia să dea de înţeles că e pentru înnoirea radicală, pentru ruperea completă de tot trecutul instituţiilor, infrastructurilor, instrumentelor şi culturii bancare româneşti, mai mult sau mai puţin îndepărtat.



Analiza-diagnostic a lui Scott

Din istorie, Scott avea de analizat „două BNR-uri“, niciuna bancă centrală ca în prezent.

1. Mai vechiul BNR îndeplinise între 1880 şi 1946 funcţiile unei bănci de emisiune şi ale unei bănci comerciale universale pentru mari clienţi, în primul rând statul. Era o societate pe acţiuni deţinute privat  privilegiată de statul român prin acordarea monopolului de a fabrica şi circula moneda naţională (funcţia de emisiune) şi prin preempţiunea la acordarea de credite în lei guvernului. Această funcţie de bancher al statului includea şi intermedierea împrumuturilor publice externe. BNR avea şi propriii clienţi de drept privat - celelalte bănci, unele mari societăţi româneşti şi chiar persoane fizice -  cărora le acorda numerar prin cumpărarea cu discount (scontare, rescontare) a hârtiilor de valoare sau preluarea de alte gajuri fiduciare (funcţia de împrumutător de ultimă instanţă). De asemenea, acea BNR antebelică prelua spre valorificare depozite în numerar de valori mari în lei sau valute mai puternice. Însă nu asumase vreodată funcţii de bancă centrală în înţelesul modelului „complet“ promovat de Scott, precum acelea de centru de decontare finală, autorizare, reglementare şi  supraveghere a băncilor sau a infrastructurilor financiare critice.

2.Mai noul BNR, cel de după etatizarea din 1946, încă supravieţuitor în 1991 sub ochii lui Scott (desprinderea BCR era în plină desfăşurare), era parte din sistemul monobancar de inspiraţie sovietică. Redenumită până în 1966 Banca de Stat (cuvântul „Naţională“ deranja), BNR a fost redusă la rolul de casierie a Ministerului Finanţelor. Reţeaua de sucursale şi agenţii teritoriale s-a extins, practic, în toate localităţile cu statut de oraş mai răsărit (aproape 100) pentru a putea menţine conturile curente în lei ale tuturor întreprinderilor şi instituţiilor de stat. BNR le finanţa salariile şi alte cheltuieli curente practic indiferent de capacitatea lor de rambursare şi fără risc comercial.  Neputând fi titulari de conturi curente în lei,  persoanele fizice îşi plăteau tranzacţiile doar cu monedă efectivă.

Citiţi continuarea în numărul de săptamâna viitoare Din funcţiile „istorice“ care făcuseră din ea banca-lider din economia naţională, BNR nu mai avea după 1946 decât un monopol pe circulaţia numerarului. Din funcţia de emisiune îi rămăsese doar tipărirea bancnotelor pe care, între 1948 şi 1966, era înscris în clar emitentul real - Ministerul Finanţelor.

După exproprierile din 1948 - 1952, creditarea persoanelor fizice a devenit monopolul CEC, iar a celor juridice a fost repartizată între o unică „Bancă Agricolă“ şi o unică bancă de dezvoltare în celelalte ramuri („Banca de Investiţii“). Toate operaţiile bancare şi de casierie cu valută au devenit monopolul BRCE (care a sfârşit ca Bancorex).

Prin generalizarea proprietăţii de stat, orice hârtie de valoare, inclusiv efectele cambiale în lei, au ieşit din uzul  bancar, iar funcţiile antebelice ale BNR de împrumutător de ultimă instanţă şi cea de bancher al statului s-au disipat în contabilitatea Ministerului de Finanţe, operatorul de fapt al tuturor băncilor româneşti.

Se poate spune că toate cele cinci bănci (incluzând BNR) erau departamente monetare şi de creditare fără risc formal ale uneia singure, de stat şi având client statul, o monobancă. Specializate pe grupuri de clienţi şi/sau operaţii, toate aceste departamente emiteau monedă naţională, unele îşi puteau deconta creanţele bilateral şi nici măcar emitentul monedei, nefiind centru unic de decontare finală într-o economie practic închisă, nu avea cum să cunoască (decât statistic) masa monetară. La urma urmei, nici nu avea motiv câtă vreme singurul rol recunoscut în epocă monedei era doar acela de a  se adapta directivelor parti­dul-stat, iar povara inflaţiei generate de abuzul din tipografia de flyere a BNR se distribuia la populaţie prin preţuri administrate.

Pentru mica istorie - cea mai adevărată - ar mai fi de consemnat că Scott a fost cel care a insistat ca o bună parte a analizei-diagnostic să se desfăşoare prin interviuri cu vechii directori din BNR (Nicu Cinteză şi cu mine eram, la acea dată, singurii „noi“). Cred că tocmai aceste întrevederi l-au convins pe Scott cât de ireductibil conservatoare era cultura de întreprindere în BNR la începutul lui 1991. Nu ar fi fost o resursă care să susţină vreo schimbare. I-a devenit evident că puţini decidenţi voiau sau puteau să îşi descrie sintetic şi integrat munca, chiar în limba maternă. Unii nu puteau nicicum vedea pădurea din cauza copacilor şi se camuflau într-un frunziş mişcător de citate din cele mai încifrate reglementări interne; mai erau şi cei care mă trăgeau deoparte şi mă întrebau: „Tovarăşe, dar avem noi voie oare să spunem toate acestea americanilor?“.

Reieşea că nu toată lumea îi aşteptase pe aviatorii democraţiei. Unii intervievaţi se autocenzurau vădit, chiar se ridicau în timpul discuţiei, se scuzau cu vreun moft şi se duceau să îşi ceară aprobare, ori să primească orientări înainte de a da un răspuns timorat, absurd ori din care eu nu aveam ce traduce plauzibil în limba engleză. Chiar şi în afara acestor incidente - al căror ridicol era abundent tratat cu umor de hâtrul Asser la platoul de sandvişuri de seară -, principala frână în dialogul cultural era de natură obiectivă: jargonul financiar-bancar românesc nu evoluase mai deloc din era sovietizării, se legitima încă ideologic (stratifica narcisiac mai multe limbi de lemn) iar pentru o înţelegere şi traducere în engleza universală a pieţelor era necesar un dicţionar ce nu putea apărea în timp util pentru scopurile binevoitoarei misiuni tehnice a FMI, sosită la Bucureşti strict pentru 30 de zile cu biletele de retur în buzunar.

Timpul trecea, pentru Scott fiecare oră devenise imperativă. În cele din urmă, el ne-a propus să pornim de la zero. Nu vom proceda la a transforma BNR-urile din trecut.  Nu era de restaurat nici mai vechiul BNR din 1880-1946, nici de schimbat  „pe ici pe colo şi anume în părţile esenţiale“ mai noul BNR, cel de sub ochii noştri, supravieţuitor din 1946.

După separarea BCR ca bancă comercială universală (deschisă tuturor categoriilor de clienţi şi operaţii), BNR va trebui întemeiată ca bancă centrală.

Nodul gordian a fost tăiat: în loc să ajustăm cadrul juridic şi să îl corectăm pe cel operaţional al momentului, vom crea împreună un text întemeietor, fără precedent în dreptul românesc.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO