Bănci și Asigurări

Banca Naţională a Elveţiei, un „S.A.“ care răspunde în faţa acţionarilor?

Thomas Jordan, guvernatorul Băncii Naţionale Elveţiene, are un salariu lunar de 43.000 de euro şi supraveghează un sistem bancar colosal cu active de 2.700 miliarde de euro

Thomas Jordan, guvernatorul Băncii Naţionale Elveţiene, are un salariu lunar de 43.000 de euro şi supraveghează un sistem bancar colosal cu active de 2.700 miliarde de euro

Autor: Sebastian Tănase

20.01.2015, 00:04 1601
Banca Naţională a Elveţiei (BNE) este una dintre puţinele bănci centrale cotate pe bursă. Instituţia are aproape 2.300 de acţionari, dintre care 45% sunt acţionari privaţi. Restul acţionarilor sunt cantoanele elveţiene şi bănci din aceste cantoane.

Gavyn Davies, fostul preşedinte al BBC, scrie pe blogul FT că mulţi economişti consideră că pierderile înregistrate în contabilitatea băncilor centrale sunt irelevante şi de aceea nu ar trebui să aibe niciun rol în politicile economice ale instituţiei. Dar Banca Naţională a Elveţiei (BNE) este deţinută în proporţie de 45% de acţionari privaţi, din care o parte sunt persoane fizice care primesc dividende din partea băncii. Restul acţiunilor sunt deţinute de cantoane şi bănci cantonare, care s-au plâns în ultima perioadă de transferuri insuficiente de lichidităţi din partea BNE.

Structura proprietăţii băncii contrastează cu cea a altor bănci centrale, care sunt de fapt departamente guvernamentale deţinute în totalitate de trezorerie şi prin urmare de plătitorii de taxe, a explicat Davies. Organizarea băncii Elveţiei face ca îngrijorările cu privire la pierderi să fie cu atât mai importante cu cât cetăţenii nemulţumiţi pot efectua în mod direct schimbări în politica monetară şi a rezervelor prin organizarea unui referendum.

Explicaţia de mai sus ar trebui să reducă semnificativ din nelămuririle legate de îngrijorarea BNE de a nu înregistra pierderi din cauza fixării ratei de schimb contra euro. În acest sens o bancă privată care înregistrează pierderi şi este controlată de cetăţeni privaţi, cum este cazul BNE, este administrată diferit comparativ cu o bancă publică, unde clasa politică sau societatea poate fi învinuită pentru pierderile înregistrate. Aşadar, acest fapt schimbă complet dinamica politică.

Prin urmare, expansiunea repetată a balanţei contabile a băncii devine foarte greu de raţionalizat atunci când asemenea acţiuni expun investitorii privaţi la riscul de a acumula pierderi.

Teoretic o bancă centrală nu poate intra în insolvenţă atâta timp cât structura legală a sistemului împiedică anumite entităţi financiare să dea faliment şi poate chiar să supravieţuiască cu capital negativ dacă guvernul îi oferă suport public şi aceasta are în continuare posibilitatea să tipărească bani.

Dar dacă acţionarii privaţi au într-adevăr o influenţă semnificativă? Dacă pierderile ar fi finanţate de către acţionari (sau cetăţeni) atunci ar fi normal ca acţionarii privaţi să-şi facă griji.

Teoria că o bancă centrală „nu poate rămâne fără bani“  este folositoare atât timp cât poate fi aplicată în realitate, iar acum realitatea domină teoria. În cazul de faţă, politica face ca teoria să nu mai aibă rost.

Fiecare ţară are propriul mod de a gestiona situaţia şi deşi este raţional să credem că o bancă centrală nu poate da faliment, uneori aceasta nu este cea mai viabilă măsură politică de luat, cu atât mai mult cu cât prudenţa este unul din obiectivele principale ale băncii. 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO