Bănci și Asigurări

Adrian Vasilescu povesteşte cum a redevenit BNR bancă centrală începând din septembrie 1990 şi cum şi-a dobândit prin lege independenţa înaintea Băncii Angliei şi a Băncii Franţei

30 de ani de sistem bancar în România

Adrian Vasilescu este de peste 25 de ani consilierul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu

Adrian Vasilescu este de peste 25 de ani consilierul guvernatorului BNR, Mugur Isărescu

Autor: Adrian Vasilescu

08.01.2021, 00:07 873

Imediat după decembrie ’89, când în ţară aveau loc prefaceri din temelii, autorităţile acelui timp căutau căi noi de restructurare a sistemului bancar. Şi, în primul rând, a Băncii Naţionale, căreia urma să-i revină un rol absolut inedit. Context în care soluţiile clasice s-au văzut dintr-o dată depăşite.

Lumea privea către secolul XXI. Ţara avea nevoie de o bancă centrală care să funcţioneze în spiritul vremurilor ce veneau. Iar ca BNR să fie o astfel de instituţie fundamentală se impunea regândirea în totalitate a structurilor, reconceptua­lizarea obiectivelor şi atribuţiilor, redefinirea razei de acţiune. Scopul fiind desfăşurarea politicilor monetare şi valutare într-un vast câmp funcţional, care să integreze practica bancară modernă cu cercetarea ştiinţifică avansată privind circulaţia banilor şi circulaţia ideilor despre bani.

Era condiţia imperativă ca transformarea BNR în bancă centrală, proces ce nu se conturase încă la jumătatea anului 1990, să asigure consolidarea  „etajului întâi“ al unui sistem bancar cu un rol major în tranziţia de la plan la economia de piaţă. Era însă nevoie, întâi şi întâi, de o lege nouă, de un guvernator şi de o echipă care să-şi asume toate aceste transformări la nivelul cerinţelor unei acţiuni de o importanţă atât de mare.


GUVERNATORUL.

Cine s-ar fi putut califica? Un criteriu esenţial, experienţa, era exclus. Cum fusese exclus (acest criteriu) când au fost selecţionaţi specialiştii de care era nevoie să formeze noul guvern al ţării, să conducă noile instituţii specifice economiei de piaţă.
În România, în condiţiile despărţirii de economia de comandă, era greu de găsit oameni cu experienţă în economia de piaţă. În multe cazuri, când au fost făcute numiri în posturi de miniştri sau de alţi înalţi funcţionari, privirile s-au îndreptat către Institutul de Economie Mondială. Această instituţie dobândise – sub conducerea academicianului Costin Murgescu, o personalitate marcantă  a anilor de dinainte de 1989, care îşi formase aici o echipă din elita comunităţii economice a vremii – rolul de interfaţă cu lumea occidentală.

Aici, la IEM, se studia economia capitalistă. Şi tot aici erau îndrumaţi, pentru documentare, ziariştii sau diplomaţii străini. Murgescu a murit în august 1989. Academicianul Postolache nota, prin anii ’90, că...“dacă ar fi trăit, tranziţia din România şi-ar fi găsit repede drumul“. N-a apucat însă vremurile noi; dar a lăsat o echipă performantă, ce i-a dat pe câţiva dintre specialiştii care au funcţionat în prim-planul structurilor guvernamentale.

În vara lui 1990, când transformarea BNR în bancă centrală presa puternic, tot spre IEM au privit autorităţile din România acelui timp. Eram jurnalist atunci, scriam despre prefacerile din economia românească, fiind interesat mai cu seamă de ce se întâmpla la BNR. Pentru că, aici, schimbarea  întârzia. Se vorbea despre un plan, aflasem că guvernator va fi un fost cercetător de la IEM, devenit diplomat, dar nimeni din guvern nu-i pronunţa numele. Treptat, au început să circule unele informaţii, să se contureze un portret.

Am aflat, mai întâi, că are 40 de ani. De ce i-a surâs această şansă?  Pentru că a colaborat îndeaproape cu doi mari profesori – Costin Murgescu si Costin Kiriţescu. Şi că l-a avut conducător de doctorat pe profesorul Kiriţescu, cu o temă legată strâns de rolul băncilor centrale: „Tendinţe în politica guvernamentală a cursurilor de schimb în plan internaţional si incidenţa lor asupra relaţiilor economice externe ale României“. Şi că, la IEM, timp de aproape două decenii, s-a ocupat exclusiv de economia mondială.

Apoi, după ce a fost numit guvernator, la 4 septembrie 1990, iar la Banca Naţională au început să vină experţi ai FMI, însoţiţi de specialişti din bănci centrale europene, care au sprijinit efectiv transformarea în bancă centrală, au apărut şi alte informaţii. S-a aflat că, la începutul verii, Mugur Isărescu, pe atunci reprezentant economic în cadrul ambasadei ţării noastre în SUA, a fost chemat la Bucureşti de prim-ministrul Petre Roman, care i-a comunicat decizia privind numirea în postul de guvernator. Şi că a cerut un răgaz, până în toamnă, ca să obţină sprijin de la FMI, „pentru că o bancă centrală nu se poate construi fără o partitură care să exprime tendinţele la zi din ţările cu experienţă în domeniu“.


Experţii FMI.

În anii ce s-au scurs din primăvara anului 1991, sistemul bancar din România s-a dezvoltat fără încetare, cantitativ şi calitativ. Astăzi, în ţara noastră, funcţionează bănci performante, româneşti sau străine, într-un climat competiţional.

Banca Naţională, astăzi, are în faţă un tablou al riscurilor şi face acest tablou folosind evaluări multidisci­plinare: calcule ale probabilităţilor, modelări bazate pe analize macroeconomice, statistice, sociologice, psihologice, istorice. În general, este analizată realitatea în care banca centrală, băncile de afaceri îşi desfăşoară în acest moment activitatea, sunt identificate şi clasificate riscurile posibile, fiind totodată calculată forţa cu care ar putea fi lovite anumite bănci sau întregul sistem. Şi, mai presus de toate, sunt proiectate sistemele de contracarare a riscurilor de toate felurile, cu deosebire cele asociate activelor bancare. Iar în ceea ce priveşte calitatea stăvilarelor ridicate de bănci în calea riscurilor, erorile nu sunt admise.

Aici a ajuns, astăzi, Banca Centrală a României, după trei decenii de la inaugurarea procesului de reforme şi de modernizare a instituţiei. Privind în urmă, şi evocând acele timpuri de transformări radicale, specialişti din Banca Centrală sau din bănci comerciale, care au participat direct la principalele evenimente, le-au descris în cadrul acestui serial din Ziarul Financiar, evocând momentele pe care le-au trăit personal. Dincolo însă de aceste realităţi, specifice unui moment sau altul, a existat o gândire strategică unificatoare. Iar această gândire strategică s-a conturat cu participarea noului guvernator, a colaboratorilor săi, în contact direct cu specialişti ai Fondului Monetar Internaţional, care au venit în număr mare în România pentru a sprijini procesul de reforme. Mai mult, ei au invitat alţi specialişti, din mari bănci centrale europene, care i-au însoţit la Bucureşti şi au avut contribuţii remarcabile la transformarea unei bănci naţionale, care fusese obligată să lucreze în condiţiile planificării şi economiei de comandă, într-o bancă centrală specifică economiei de piaţă.

În arhiva Băncii Naţionale, aş putea spune în arhiva de onoare, păstrăm numele experţilor FMI care, fie că au format echipe tehnice ce au dat consultaţii Băncii Naţionale privind organizarea procesului transformator, fie că au condus misiuni în vederea sprijinirii acestui efort cu împrumuturi substanţiale. Merită să-i amintim.

►Asistenţă tehnică pentru pentru Supraveghere şi Operaţiuni de piaţă: Paul Hilbers, Herman Bussers, Livio Tornetta, Tom Nordman

►Reprezentanţi ai FMI în România: Edouard Maciejewski, Joshua Greene, John Hill, Stephane Cosse, Graeme Justice, Juan Jose Fer­nan­dez Ansola, Tonny Lybek, Guil­lermo Tolosa, Alejandro Hajden­berg, Nadeem Ilahi.

►Şefi ai misiunilor FMI: Mohsin Khan,   Maxwell Watson, Poul Thom­sen, Emmanuel Zervoudakis, Neven Mates, Alfred Jagger, Emma­nuel van der Mensbrugghe, Erik de Vrijer, Jeffrey Franks, Andrea Schaechter, Reza Baqir, Jaewoo Lee, Jan Kase Martijn

Repet: fiecare dintre experţii bancari, ce şi-au depănat amintirile din cadrul acestui serial, a povestit ce a văzut. Din locul ce i-a revenit în procesul de reforme. Comandamentul însă era în biroul guvernatorului. Echipe de la FMI se întâlneau cu guvernatorul, făceau proiecte cu diferite variante, plecând de la modele cunoscute – Banca Germaniei, Banca Olandei, Banca Franţei, Banca Belgiei, Banca Italiei, Banca Austriei. După care urmau dezbateri. Erau formulate puncte de vedere în baza cărora se luau deciziile. Faptul cel mai important însă, este acela că a existat o strategie unificatoare, în baza careia au fost formulate liniile directoare privind directivele şi atribuţiile băncii centrale. Semnificativ în acest sens este şi faptul că guvernatorul BNR a făcut o vizită la Basel la Banca Reglementelor Internaţionale unde a avut consultări cu preşedintele băncii, cu experţi privind legea care avea să traseze drumul noii bănci centrale. Un fapt semnificativ, de asemenea, este şi acela că echipele de la FMI au fost organizate în două misiuni. Una tehnică, pentru consultaţii, completată de experţi ale unor bănci centrale din Europa, şi alta condusă de Mohsin Khan, care a acordat primul mare împrumut pentru România, ca să poată face faţă carantinei financiare în care a intrat după ce Nicolae Ceauşescu a decis să plătească într-un termen foarte scurt împrumuturile la băncile occidentale.


LEGEA.

Prima lege a BNR a fost adoptată în 1991. O lege modernă, racordată concepţiilor juridice ale vremii. A doua, din 1998, a fost actul normativ ce a contribuit la orientarea către bunele practici din Uniunea Europeană. Cea de a treia, în vigoare şi acum, a fost adoptată în 2004. De ce în 2004? A fost cerinţa expresă a Uniunii Europene. O cerinţă obligatorie, de fapt, ca Parlamentul României să adopte un statut modern al Băncii Centrale, în 2004 şi nu mai târziu, care să nu difere de statutele celorlalte bănci centrale din statele membre. În caz contrar, România nu ar fi devenit ţară membră a UE la 1 ianuarie 2007, cum se bătuse palma cu Comisia Europeană.

Alegerea primului Consiliu de Administraţie al BNR, cu un mandat pentru anii 1991-1998, a avut la bază legea 34/1991. Legea în temeiul căreia Banca Centrală a României îşi dobândea independenţa înaintea Băncii Angliei şi a Băncii Franţei, care abia la mijlocul anilor 1990 şi-au legiferat statutul de independenţă.

Prima clarificare necesară e legată de importanţa legii. Contrat multor afirmaţii, multor presupuneri, Banca Naţională nu-şi ordonează activitatea după cum îi taie capul pe cei care o conduc: membrii ai Consiliului, executivi ori neexecutivi. Şi, desigur, nici după cerinţele vocilor din spaţiul public. Obiectivele, direcţiile de acţiune, marja de iniţiativă şi limitele inovaţiei, ce reglementează BNR şi ce nu reglementează, ce supraveghează şi ce nu supraveghează – totul a fost stipulat în legea din 1991, la al cărei proiect au participat mai multe echipe de la FMI şi din Băncile Centrale Europene. Celelalte legi – legea 101 din 1998, legea 312 din 2004 – au venit cu argumente noi, cu articole noi, care au întărit statutul de independenţă al băncii noastre centrale.


RENAŞTEREA INSTITUŢIONALĂ.

O instituţie performantă în cadrul căreia, conform legii, deciziile sunt pregătite de direcţiile de specialitate, trecute prin Comitetul de Supraveghere şi prin Comitetul de Politică Monetară, după care sunt votate în Consiliul celor 9, în care Guvernatorul este doar primul dintre egali – având un singur vot, fără să aibă şi drept de veto. Şi iată cum, într-o lume în care, începând din 2008, nesăbuinţa financiară a produs bule speculative iar bulele s-au spart, provocând panică în primul moment şi pericol de căderi de bănci, în momentul doi, urmate de intervenţii ale bugetelor statelor pentru salvarea lor, la noi nu a căzut nicio bancă şi nu a fost nici măcar cel mai mic semn de panică. Şi nu a fost dat nici un singur leu de la buget pentru salvarea vreunei bănci. O dovadă certă a stabilităţii sistemului bancar. Şi a stabilităţii financiare.


ECHIPA.

Competenţa echipei (personalul – termen folosit în limbajul specialiştilor în resurse umane) constituie o altă temă a procesului de restructurare. Important este faptul că la BNR lucrează o echipă a cărei competenţă s-a clădit în timp, în toţi cei 30 de ani ce au trecut din septembrie 1990 şi până astăzi şi care, totodată, a moştenit spiritul competiţional clădit în cei 140 de ani de la întemeierea BNR.  

Nu, nu e nicio exagerare. În arhivele Băncii Naţionale, în dosare îngălbenite de vreme, există numeroase documente scrise şi fotografii de epocă ce păstrează mărturii elocvente despre vocaţia performanţei generaţiilor de experţi ai acestei instituţii unice. Iar tot ce s-a întâmplat timp de 140 de ani, din 1880 până astăzi – experienţe noi, conjuncturi noi, semnificaţii şi sensuri noi –  este istorie adevărată.

De-a lungul vremurilor, din rândurile elitelor formate la Banca Naţională, s-au făcut auzite voci care nu mai fuseseră auzite, îndemnând la ieşirea din amorţeală şi căţărarea pe vârfuri înalte. O astfel de  stare de spirit, devenită dominantă în banca centrală, explică modul în care s-a născut aici, în splendidele palate, un stil de muncă ilustrativ nu numai ca fapt de civilizaţie, ci şi ca operă de educaţie. Plecând de la înţelegerea adevărului că nu doar banii trebuie să alerge repede, ci şi ideile despre bani. Ideile sănătoase, ideile avansate, racordate la mersul timpurilor.

Încă din 1990, Banca Naţională a făcut dovada unui efort neîncetat de înnoire a personalului. Criteriul de selecţie fiind valoarea. În punctele cheie ale activităţii Băncii Naţionale, cu rezultate dintre cele mai bune, lucrează specialişti formaţi atât în universităţi româneşti, cât şi în mari şcoli din lume, care îşi perfecţionează pregătirea în cadrul şcolii de la BNR.


TRADIŢIA.

Încă din anii interbelici, mai cu seamă după 1935, când guvernator al Băncii Naţionale a devenit Mitiţă Constantinescu, i s-a adăugat emisiunii monetare şi emisiunea de idei. Gândind că acestei instituţii nu-i poate lipsi dimensiunea culturală, Mitiţă Constantinescu a iniţiat o strălucită catedră: colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale“. O catedră de la înălţimea căreia să vorbească, fireşte, cărţile. Firul acestei idei s-a rupt vremelnic după naţionalizare, când până şi cultura a fost supusă centralizării. Dar a fost reluată după 1989. şi dezvoltată timp de 30 de ani.

În 2020, BNR a sărbătorit 140 de ani de existenţă. De fapt, expresia „a sărbătorit“ nu este tocmai potrivită. Corect este să spun că şi-a marcat aniversarea. Dorinţa ar fi fost ca acest an să fie dedicat mai multor dezbateri tematice, a fost proiectată chiar şi o dezbatere internaţională, dar criza sănătăţii publice ne-a obligat la distanţare socială. Va avea totuşi loc, imediat ce va fi posibil, o reuniune aniversară a Bătrânei Doamne.

Nu-mi propun să dezvolt subiectul. Şi nici să evoc opiniile exprimate sau divergenţele de opinii, ce n-au fost puţine. Mă voi referi însă la un detaliu al tabloului, ce mi s-a părut deosebit de relevant. Acela că acum 140 de ani, în primăvara anului 1880, ţara îşi deschisese ferestrele, aşa că intrau şi bani, intrau şi idei noi, intra şi aer proaspăt. Iar Banca Naţională, rod al acestui climat de creaţie economică şi socială, chiar şi politică, a contribuit activ la dezvoltarea lui neîntreruptă. De fapt, i-a fost ţării un sprijin de nădejde. I-a fost atunci, îi este şi acum.


LEUL TARE.

Moneda naţională a României suferise o cădere dramatică în anii de dinainte de decembrie 1989. Aşa că întărirea leului a fost unul dintre principalele obiective ale echipei care a venit la conducerea BNR în septembrie 1990. A fost inaugurat un proces în trei etape pentru trecerea la convertibilitatea leului. Procesul a început în toamna anului 1991 cu un tip anume de convertibilitate, internă şi limitată. Au fost avute în vedere plăţile şi încasările privind operaţiunile de import-export, serviciile şi alte lucrări.

Convertibilitatea era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată pentru că inducea foarte multe restricţii. Acest tip de convertibilitate a început să funcţioneze în România la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieţei valutare.

În decembrie 1997, când a devenit operaţional noul regulament valutar, avea să înceapă al doilea moment în procesul de întărire al leului. Acest moment a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent. România a trăit astfel un eveniment important. Nu numai monetar, ci şi economico-social.

În aceeaşi ordine a lucrurilor se înscrie şi stabilizarea cursului monedei naţionale pe piaţa valutară. Acest rezultat a fost obţinut în condiţiile liberalizării depline a pieţei valutare şi a cursului de schimb.

Politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat amestecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de emisiune monetară.

La 17 februarie 1997, BNR, în cooperare cu Guvernul, pe fondul liberalizării preţurilor, a asigurat liberalizarea pieţei valutare şi monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piaţă. În ceea ce priveşte cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. Atunci au fost puse, practic, bazele trecerii la convertibilitatea nelimitată de cont curent.


REZERVELE VALUTARE.

Experţii din Banca Naţională au privit înainte, în timp, şi au luat în calcul riscul unui surplus valutar încă din anii în care România se lupta cu riscul unui deficit valutar. Când, în august 1998, Consiliul de Administraţie al BNR a aprobat un prim pachet de reglementări, toate vizând o mai bună funcţionare a pieţei financiare, analiştii din afara Băncii Naţionale au fost surprinşi de Regulamentul Nr. 4/1998, care extindea regimul rezervelor minime obligatorii la valută. Norma stipula fără echivoc: „băncile trebuie să menţină rezerve minime obligatorii, în lei şi valută, în conturi deschise la Banca Naţională a României“.

Mirarea privea, desigur, rezervele în valută. Căci în privinţa celor în lei lucrurile erau lesne de înţeles. Inflaţia era mare şi decizia BNR limita posibilităţile băncilor comerciale de a multiplica banii inflaţionişti. Dar de ce şi la valută?! De ce era nevoie de constrângeri când robinetul valutar curgea încă mult prea încet?!

Ca să înţelegem, acum, în substanţa lui, scopul în care BNR a prevăzut în 1998, printr-un act normativ, adunarea unei părţi din valuta băncilor, e nevoie de o privire înapoi. Dezbaterile din Parlamentul României, din primăvara lui ’98, când pe rol intrase Legea Băncii Naţionale, s-au aprins puternic la un moment dat în condiţiile în care o echipă a băncii naţionale, condusă de guvernator, a fost invitată în Parlament şi a participat direct la dezbatere. Am făcut parte din acea echipă. Ştiam că subiectul, în acea vreme, interesa prea puţin opinia publică. O dispută privind rezervele minime obligatorii în valută a trecut neobservată până şi în mass-media. Nici în Parlament, de altfel, nu s-a făcut remarcat un interes deosebit pentru subiectul în cauză. Dar parlamentarii iniţiaţi, unii provenind din bănci sau legaţi de cercuri bancare, şi-au concentrat forţele şi au avut intervenţii puternice atunci când s-a discutat despre folosirea instrumentelor prin care Banca Naţională urma să intervină ca să evite riscuri. Miza lor era obţinerea unei prevederi legale potrivit căreia, în cazul depozitelor în valută, să nu se constituie rezerve minime obligatorii.

Nu exclud varianta ca pledoaria lor să fi fost animată de cele mai bune intenţii. şi anume, ca să nu poată fi adusă niciun fel de atingere intrărilor de valută în sistemul bancar, într-un  moment în care ţara suferea de o dramatică criză de monedă străină. Specialiştii din BNR, însă, au văzut pericolul; au înţeles, de fapt, că o astfel de prevedere ar fi devenit cu siguranţă un bumerang, ce ar fi ameninţat în anii următori să lovească în însuşi spiritul legii, care s-a dovedit a fi acela de a apăra moneda naţională.
La ce s-ar fi ajuns? La instituirea unui regim discriminatoriu în dauna monedei naţionale. Pentru că în timp ce, în băncile comerciale, formarea lichidităţilor în lei ar fi urmat să fie supusă unor restricţii, dacă realitatea economică ar fi cerut-o, în schimb lichidităţile în valută ar fi putut să fie ferite de cerinţele comandamentelor politicii monetare. şi să se înmulţească haotic.


ÎNCETAREA PLÂŢILOR N-A MAI AVUT LOC.

Relele prevestiri se înmulţeau. Ideea că România va înceta plăţile în 1999 se răspândea cu rapiditate. Întrebat ce crede despre aceste scenarii, guvernatorul BNR a spus răspicat: „Nu, nu va fi aşa. La Banca Naţională avem certitudinea că nu vom pierde rezerva, piaţa valutară nu se va destabiliza, convertibilitatea nu va fi suspendată, iar plăţile nu vor înceta“.

Criteriile de performanţă, aflate în faţa conducerii BNR, au fost profesionalism, viteză de reacţie, confidenţialitate, raţionalitate. Mai ales raţionalitate. Fiindcă a fost nevoie să se lucreze cu sânge rece. Fără a ţine seamă de intervenţiile emotive. Semnalele emoţionale, venite din ţară sau din străinătate, potrivit cărora încetarea de plăţi nu va putea fi evitată, au fost supuse unor judecăţi raţionale. N-au fost subestimate, dar nici supraestimate. Au fost evaluate pericolele reale, fiind apoi antrenate importante resurse financiare şi umane în vederea depăşirii lor.

Pentru BNR lucrurile erau clare: avea să se angajeze într-un război dur, cu forţe interne şi externe. Însuşi guvernatorul Băncii Naţionale avea să afirme glumind cu semnificaţie: „Suntem în tranşee“. Duşmanul cel mai periculos s-a dovedit a fi neîncrederea în capacitatea de a face faţă serviciului datoriei externe din ’99. Toată lumea dădea ca sigură încetarea de plăţi, crahul sistemului bancar şi pierderea rezervei, inclusiv a aurului. Pe acest fond, în condiţiile în care criza din Rusia se agrava şi mulţi o vedeau trasă la indigo în România, cu tot cortegiul de consecinţe.

Angajamentele BNR au fost ferme. Cei care aşteaptă banii, în zilele de scadenţă, îi vor primi până la ultimul cent, fără nici o întârziere.

BNR a dovedit că poate îndeplini criterii de performanţă dure. Pe acest front extrem de greu, un rol de primă mărime a revenit rezervei de valute. Un rol asemănător cu cel al aviaţiei britanice, în bătălia Angliei, după căderea Franţei. S-a jucat pe muchie de cuţit. Era extrem de important ca Banca Naţională să nu-şi piardă rezerva de valute. De ce? În primul rând, fiindcă ar fi pierdut un principal stâlp al credibilităţii pe pieţele externe. Apoi, pe piaţa interbancară valutară internă BNR ar fi devenit un jucător vulnerabil.
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO