Adrian Vasilescu, BNR: Una dintre operaţiunile financiare decisive de după decembrie 1989 a fost bătălia pentru convertibilitatea leului, o bătălie de 15 ani a BNR

Una dintre operaţiunile financiare decisive, de după decembrie 1989, a fost bătălia pentru leul convertibil. O bătălie de 15 ani a Băncii Naţionale, din toamna 1991 până în toamna 2006, în cursul căreia a fost revigorată moneda naţională. Dacă, în anii 1980, leul era acceptat rar până şi ca mită - fiindcă pe două mari pieţe negre, cea a deciziilor instituţiilor statului şi cea a schimburilor de mărfuri sau de servicii, în vogă în acei ani, banii cu cea mai bună circulaţie erau... sticla de whisky, cartuşul de Kent sau pachetul de cafea naturală – astăzi, cu un card în lei, ce poate fi şi de debit, şi cu un telefon mobil, o mare parte a cetăţenilor ţării fac plăţi în toată lumea. Inclusiv în comerţul de tip online, adecvat nevoii actuale de a face comenzi de la domiciliu, ce a  explodat în condiţiile crizei sănătăţii publice. în acelasi timp, pe pieţele valutare din întreaga lume şi în mari bănci de pretutindeni, circulă miliarde de lei.

Succesul operaţiunii „CONVERTI­BI­LITATEA LEULUI“ a fost posibil în condiţiile în care Banca Naţională, care a conceput strategia şi a organizat întregul proces, a împărţit în trei timpul în care şi-a propus să-şi atingă ţinta. Iar fiecăreia dintre cele trei etape avea să-i corespundă o anume perioadă a dezvoltării ţării după decembrie 1989.

A fost ales  mai întâi momentul debutului, ce nu putea fi înainte de toamna lui 1991; iar cât priveşte durata primei etape, a fost limpede de la început că nu s-ar fi putut încheia mai devreme de sfârşitul anului 1997.

Celei de-a doua etape, programată  între  30 ianuarie ’98 şi august 2006, avea să-i fie proiectat, ca obiectiv, convertibilitatea leului pentru operaţiuni de cont curent.

La 1 septembrie 2006, condiţiile fiind coapte, guvernatorul Isărescu a declarat converti­bilitatea totală a monedei naţionale. Odată cu această declaraţie, de importanţă cardinală, aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, devenise o sută la sută sigură.

„DOLARUL IEFTIN“ ŞI „DOLARUL SCUMP“

O vreme, imediat după decembrie ’89, pe pieţele interne banii de tipul sticla de whisky, cartuşul ş.a.m.d, au fost înlocuiţi cu dolari. „Bancnotele verzi“, aduse în ţară de turiştii noştri comerciali, care vindeau scump în Turcia sau în fostul spaţiu iugoslav mărfuri româneşti ieftine, erau schimbate pe piaţa neagră. Strada Covaci, din centrul istoric al Bucureştilor, era ceasul ce dădea „ora exactă“ a schimburilor valutare. Când  guvernul, la 1 februarie 1990, a fixat cursul oficial al dolarului la 21 de lei, pe Covaci 1 dolar se vindea cu 100 de lei. Era „cursul“ de pornire. Treptat, pe măsură ce Guvernul a urcat cursul oficial, mai întâi la 35 de lei şi apoi la 60 de lei, pe piaţa neagră preţul valutei o luase razna. Până când, la 18 februarie 1991, Banca Naţională a redeschis piaţa valutară oficială şi a început să le strice jocurile „valutiştilor“ din piaţa neagră.

Da, era doar un început. Confruntarea era însă dură, pentru că piaţa valutară neagră, cu ramificaţii în toată ţara, avea în turiştii comerciali o sursă generoasă de dolari. Pe atunci, ca jurnalist, iniţiasem în „Curierul Naţional“ o rubrică în care luam pulsul acestei confruntări. O intitulasem „Cursa leu-dolar“, şi analizam zilnic starea  ambelor pieţe valutare, cea de la BNR şi cea de pe Covaci. îi cunoşteam pe „valutiştii“ de pe Covaci, discutam cu ei, şi ştiu că nu exista un indicator mai precis al creşterii pieţei valutare de la BNR decât adversitatea tot mai mare pe care „operatorii“ de pe piaţa neagră o manifestau faţă de guvernatorul Isărescu. Erau „păsări de pradă“, cu o intuiţie ce nu dădea greş, şi au prevăzut sfârşitul afacerii lor şi al pieţei negre valutare de îndată ce piaţa valutară oficială şi-a luat avânt.

Începutul însă a fost greu. Aveam piaţă valutară oficială, dar mecanismele ei abia se rodau, şi în plus în România se opera cu două feluri de dolari: unul „ieftin“ şi altul „scump“.

Dolarul ieftin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile aşa-numite esenţiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de bază) beneficiau de dolari de 60 de lei.

Dolarul deja scump, şi care se tot scumpea, circula pe o piaţă socotită periferică. Dar liberă! Importurile de bunuri de consum se făceau la preţul de piaţă al dolarului. Şi tot la preţ de piaţă erau procuraţi dolarii de care avea nevoie populaţia, fie pentru călătorii în străinătate sau diferite mici afaceri, fie pentru a-şi preschimba leii într-o valută sigură.

Aceasta era conjunctura, în toamna anului 1991, când a fost pusă la punct strategia BNR de întărire a leului. Programul privind trecerea la convertibilitatea monedei naţionale, în cadrul acestei strategii, avea să înceapă cu unificarea cursurilor, astfel limpezindu-se apele pe piaţa valutară oficială.

NOUL CURS: REZULTATUL ÎMPĂCĂRII CERERII CU OFERTA


Iniţial, au fost făcute operaţiuni cu dolarul la 180 de lei. A fost preţul unic de … pornire. Apoi, preţul dolarului a început să fie calculat zilnic pe piaţa valutară. Rezultând din „împăcarea“ cererii şi ofertei de valută. Cererea – extrem de mare – reprezenta cu deosebire necesarul de dolari pentru importuri. Oferta însă – restrânsă – se constituia în cea mai mare parte la nivelul disponibilului de dolari asigurat de exportatori.

Valuta, în conturile statului, era neîndes­tulătoare. Fecvent, când se apropia iarna, începea panica. Veneau vapoarele cu păcură în portul Constanţa şi nu descărcau marfa fiindcă nu aveam cu ce să plătim facturile. Telefoanele din bănci se înroşeau. Erau solicitate credite, de doar câteva milioane de dolari, de la puţinele bănci străine care răspundeau la apelurile din România. Împrumuturile de la FMI erau aşteptate ca pâinea caldă.

Era deci nevoie de paşi noi. Şi au fost făcuţi. Mai întâi a avansat liberalizarea cursului valutar. După care a urmat scoaterea cu succes a României din carantina financiară. S-au deschis pieţele internaţionale. A început să vină capital. Banca Naţională şi-a făcut rezervă cumpărând valută de pe piaţa internă. Treptat, s-a ajuns la un proces de însănătoşire a monedei naţionale, principalul avantaj fiind creşterea de câteva ori a rezervei valutare. Inflaţia a fost adusă sub control, chiar dacă, comparativ cu alte ţări, continua să fie mare. Multe lucruri începuseră să se schimbe în ţară. La 17 februarie 1997, Banca Naţională a ridicat cele mai multe dintre restricţiile ce fuseseră impuse pieţei valutare şi monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piaţă. În ceea ce priveşte cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. Obiectivele primei etape a convertibilittăţii leului fiind practic îndeplinite, iar rezultatele  dovedindu-se bene­fice pentru întreaga econo­mie româ­neas­că, veni­se timpul  trecerii la con­verti­bilitatea neli­mitată de cont curent.

ETAPA A II-A A ÎNCEPUT LA 1 FEBRUARIE 1998

Banca Naţională calcula deja, în fiecare zi, cursul leului pe piaţa valutară. Curs ce reprezenta o medie a nivelurilor la care se făceau tranzacţiile între bănci şi clienţii lor. Cursul avea valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, cu rolul de a ajuta economia, autorităţile statului, presa şi populaţia să cunoască starea pieţei valutare. Totodată, autorităţile puteau folosi cursul pieţei valutare în operaţiuni vamale, în instanţele judecătoreşti, în administraţia de stat. Aşa cum era de aşteptat, în condiţiile date, foarte repede a început să fie resimţită îmbunătăţirea  balanţei de plăţi externe. Deficitul contului curent s-a micşorat în 1997, faţă de 1996. În acelaşi timp, a apărut o uşoară creştere a exporturilor, în condiţiile în care importurile s-au situat sub nivelul anului 1996.

Fără îndoială, Banca Naţională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la converti­bilitatea leului, a întâmpinat multe dificultăţi. De nenumărate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piaţă. Nu din cauză că „ar fi fost tipăriţi prea mulţi bani“, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost în exces, ci neputinţa economiei reale de a-i atrage, pentru a-i folosi în afaceri şi investiţii. În aceste condiţii, Banca Naţională şi-a pus în funcţiune aspiratoarele, pentru a realiza echilibrul bani-mărfuri. Teoria, în această privinţă, e limpede: se împuţinează munca (în ’97 PIB-ul a scăzut cu 6 la sută), trebuie să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus s-ar fi dus... în preţuri.

Dar necazurile nu s-au oprit aici. Leul, în primăvara anului 1997, a manifestat brusc o tendinţă de depreciere, provocând nervozitate pe piaţă. Desigur, specialiştii din Banca Naţională au analizat fenomenul. Au făcut-o pentru că semnalele venite de pe această piaţă au o mare însemnătate. Mai ales că instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând operatorii economici se obiş­nuiseră să privească zilnic ceasul pieţei va­lu­tare. Nu din simplă curiozitate, pentru ca tot ro­mâ­nul să ştie cât mai costă dolarul. În lei, desigur. Cursul leu-dolar, publicat în fiecare zi lucră­toare, începuse să transmită un dublu mesaj. Unul obiectiv, exprimând puterea de cum­pă­rare a monedei naţionale. Altul subiec­tiv, deter­minat de conjuncturi şi de un întreg complex de factori psihologici. Privind acest ceas, ne pu­team da seama care este starea ba­lan­ţei comer­ciale. Dacă exportatorii aduceau ori nu destui dolari în ţară. Sau dacă impor­ta­torii aveau sau nu destulă valută pentru a apro­vi­­ziona piaţa internă. În acelaşi timp, ne puteam face o idee mai aproape de adevăr despre miş­carea reală a preţurilor de producţie şi, mai de­par­te, a preţurilor de consum. Informaţii ce erau tot mai preţioase în confruntarea cu inflaţia.

PIAŢA NEAGRĂ VALUTARĂ ŞI-A PIERDUT SUFLUL

O noutate absolută: tendinţa de a împinge dolarul în sus nu a mai putut fi susţinută de piaţa neagră – cea mai „sensibilă“ la zvonuri şi la declaraţii spectaculoase – care se tot anemia. Agenţii „bursei negre“ n-au mai reuşit să urce dolarul şi casele de schimb nu au mai avut cum să le ţină trena. Pentru a nu-şi pierde clienţii.

Piaţa interbancară, în noile împrejurări, a fost aceea care a arătat încotro merge leul, în raport cu alte monede naţionale. Îndeosebi cu dolarul. Dar şi cu toate celelalte valute folosite în tranzacţiile noastre economice interna­ţio­nale, inclusiv cu valutele „exotice“. Iar cursul zilnic nu făcea altceva decât să dea ora exactă. El era oglinda în care se reflecta întreaga eco­nomie naţională. Un sistem extrem de com­plicat şi de complex.

Sigur că deseori, pe o piaţă ca a noastră, nefortificată aşa cum era în 1997, factorii emoţionali jucau un rol imens. Cum de altfel joacă şi acum. Atunci însă, în 1997, erau mai puţini factori obiectivi care să alerteze piaţa şi să amplifice emoţiile. Mai degrabă, în condiţiile în care în băncile comerciale nu se mai făcea simţită o „fugă a leilor“, nu avea de ce să crească presiunea asupra dolarului. Totuşi, principalii indicatori  ai economiei româneşti înregistrau niveluri nesatisfăcătoare. Mai mult, evoluţia unor parametri economici chiar se degrada. Mişcarea preţurilor era încă influenţată în rău de rezultatele activităţii economice. Alături de lipsa de performanţe în planul eficienţei şi productivităţii au mai produs inflaţie subvenţiile aruncate în găurile negre ale economiei, salariile fără nici o legătură cu producţia, concesiile sociale, plus corecţiile de preţuri.  Şi chiar dacă, începând din 1997, nu s-a mai mizat atât de mult pe protecţia importurilor de energie, pe subvenţii, pe controlul preţurilor şi al cursului de schimb, din nefericire au continuat amânarea sau blocarea restructurării întreprinderilor cu pierderi.

Reforma pieţei valutare avea însă efecte benefice. Atunci, rezervele valutare ale Băncii Naţionale au crescut pe seama cumpărărilor nete realizate cu succes pe piaţa valutară. Intervenţiile BNR, începând din martie 1997, au stabilizat piaţa valutară, deşi inflaţia mare din ’97, de peste 150 la sută, i-a scotocit prin buzunare pe români şi le-a luat mai mulţi bani, pentru a continua să-i subvenţioneze pe producători. Fiindcă prea mulţi dintre producători aşa erau obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate şi producţie rebutată, în timp ce ei menţineau oferte sub potenţialul înregistrat.

Cererea de valută s-a restrâns totuşi. Tot mai mult. Salariile reale n-au mai putut să crească, deşi cele nominale au fost neîncetat mărite, pentru că o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu avea cum să justifice un nivel de câştiguri mai înalt. Normal, salariile neîndestulătoare n-au putut să asigure consumuri mai mari. Dimpotrivă, consumul a scăzut. În aceste condiţii, producătorii au pierdut şi ei. Peste stocurile de produse finite nevândute s-au aşezat alte stocuri, ce au făcut neîncăpătoare nu numai magaziile, ci şi curţile multor întreprinderi. Pentru că piaţa, atunci când îi sunt încălcate regulile, se răzbună. Produsele respective, tot mai scumpe, au avut mai puţini cumpărători pe o piaţă dominată de consumatori cu venituri mici. Producătorii şi comercianţii au fost obligaţi să domolească preţurile. Dacă n-ar fi făcut-o, inflaţia din ’97 ar fi fost şi mai mare. Şi, totodată, mai greu de stăvilit prin intervenţiile Băncii Naţionale.

O DECIZIE LA MOMENTUL POTRIVIT

Inevitabilul s-a produs la începutul anului 1998. Atunci a devenit operaţional noul regulament valutar al BNR, publicat în Monitorul Oficial încă de la 31 decembrie ’97. Acest moment a marcat trecerea efectivă la con­vertibilitatea de cont curent a leului. Ro­mânia a trăit astfel un eveniment important. Nu numai monetar, ci şi economico-social. Măsura cea mai spectaculoasă s-a dovedit a fi libera­lizarea schimburilor valutare pentru populaţie.

Momentul trecerii la convertibilitatea leului a fost bine pregătit. Dacă la începutul anului 1997, înainte de a fi fost definitivat programul monetar pentru anul respectiv, rezerva valutară nu depăşea 750 milioane de dolari, în momentul trecerii la convertibilitatea de cont curent BNR deţinea rezerve de valute care însumau 2,6 miliarde de dolari, plus un stoc de aur. România ajunsese, încă din 1997, la cel mai înalt nivel de după război al rezervei sale valutare, fapt ce-i conferea un suport puternic de cre­dibilitate internaţională. Un succes impor­tant l-a constituit şi faptul că partea cea mai mare a rezervei valutare nu s-a realizat prin împru­­muturi externe, ci prin cumpărări suc­cesive ale Băncii Naţionale de pe piaţa valutară internă.

În aceeaşi ordine a lucrurilor s-a înscris şi stabilizarea cursului monedei naţionale pe piaţa valutară. Acest rezultat a fost obţinut în condiţiile liberalizării depline a pieţei valutare şi a cursului de schimb. De reţinut că politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunţat la subvenţionarea mas­cată a economiei prin credite bancare direcţio­nate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat ames­tecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de emisiune monetară. S-a dezvoltat, în societatea românească, un climat ce a făcut posibilă intervenţia BNR  într-o nouă direcţie, printr-o politică menită să reîndrepte ochii societăţii româneşti către moneda naţională. Şi de a aduna în depozitele băncilor comerciale mai mulţi lei. În acest scop, BNR a făcut importante achiziţii valutare. Îndeosebi, a cumpărat dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare. Situaţia s-a inversat. A crescut oferta de dolari, preo­cuparea populaţiei şi chiar a agenţilor economici fiind aceea de a aduna lei, pe care să-i depună în bănci.

Această realitate nu s-a schimbat nici în ’98. Ner­vo­zitatea pieţei valutare, manifestată insistent, a fost totuşi vremelnică. După câteva şocuri, cursa leu-dolar s-a calmat. Mecanismele pieţei valutare s-au dovedit a fi fost bine reglate, aşa încât, încă de la începutul lunii ianuarie 1998, neîncetat, leul a urcat şi a coborât, dese­nând un spectaculos zig-zag. Fără îndoială că amatorii de speculaţii s-au trezit în faţa unor difi­cultăţi cu care ei n-au prea fost obişnuiţi: con­tinua întrerupere de ritm, leul urcând şi coborând de la o zi la alta, i-a derutat total. În a­ce­laşi timp, cursa leu-dolar a devenit spec­taculoasă.  

Şocul trecerii efective la convertibilitate a avut într-adevăr, aşa cum a prevăzut BNR, intensitate mică şi durată scurtă. Deşi relele prevestiri n-au lipsit: ba că Banca Naţională îşi va consuma toată rezerva ca să susţină leul convertibil; ba că investitorii străini se vor retrage de teama crahului şi vom pierde în februarie 1998 peste un miliard de dolari; ba că moneda naţională se va prăbuşi pe piaţa valutară... Toate acestea au fost şi au rămas doar zvonuri. De altfel, nici nu s-au bazat pe analize lucide, ci pe stări emoţionale. Datele BNR duceau însă spre alte concluzii: că piaţa valutară va rămâne stabilă. Şi a rămas stabilă.

Între vocile ce au spus că trecerea la convertibilitate era un pas greşit, şi au insistat în această prezicere, multe au avut ca bază trecutul şi nicidecum viitorul. La noi, de mult timp încă, s-a format un reflex condiţionat ce se pune în funcţiune ori de câte ori urmează a fi luată o decizie cardinală. Până şi în 1880, în focul demersurilor pentru înfiinţarea Băncii Naţionale, conservatorii, între ei numărându-se  personalităţi culturale de marcă, au strigat că... e prea devreme. Tot aşa cum, peste un secol - în anii 1990 - s-a strigat că e prea devreme pentru concurenţă, pentru legi care să pună în prim-plan competitivitatea economică, pentru investiţii străine în industrie...

Refrenul s-a făcut auzit şi în timpul pregătirilor pentru convertibilitate: „E prea devreme!“ Aşadar, lumea se îndrepta deja spre convertibilitatea de cont de capital (forma supremă de convertibilitate), în partea noastră de Europă convertibilitatea de cont curent era o realitate, dar refrenul era cântat cu insistenţă: „E prea devreme!“

Pentru reforma economiei româneşti, nimic nu mai era... prea devreme; totul era prea târziu. O şansă exista totuşi: să înţelegem că era mai bine mai târziu decât niciodată. Cât n-a fost încă  definitiv târziu... s-a trecut şi la converti­bilitatea leului.
Prima etapă s-a încheiat aşadar la 30 ia­nua­rie ’97: o convertibilitate internă şi limitată. Res­trânsă la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Era in­ter­nă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată pentru că inducea foarte multe restricţii. De atunci şi  până la 30 ianuarie 1998, în valuri succesive, au avut loc neîncetate deschideri. Re­gulamentul valutar intrat în vigoare la 1 fe­brua­rie 1998 le sintetiza într-o prezentare unitară. Din acest motiv, în primul rând, acest do­cument însemna mai mult decât... un simplu re­gulament. Era un COD, în sensul că reprezenta şi o culegere de norme deja existente, un codex, dar şi un an­sam­blu de acte normative în materie valutară, în care regulile vechi, cele care rămâneau actuale, se interferau cu regulile noi. Se poate spune că, în 1998, a intrat în vigoare un veritabil cod valutar.