Bănci și Asigurări

Adrian Vasilescu, BNR: Reconstituirea unui episod din istoria demersurilor Băncii Naţionale, întemeiate pe drept şi pe lege, pentru redobândirea proprietăţilor înstrăinate fără acte în timpul regimului comunist. Istoria controversată a Parcului cu Platani

30 de ani de sistem bancar în România

Acum 30 de ani, la început de iulie 1991, Banca Naţională a Ro­mâniei şi Minis­terul Tine­retului şi Sportului au încheiat un protocol în care – în urma examinării actelor şi legilor – se consfinţea cerinţa imperativă de a fi respectat statutul juridic al ansamblului imobiliar din Cotroceni denumit încă din vremea lui Cuza „Parcul cu Platani“.

Noua conducere a Băncii Naţionale, numită la 4 septembrie 1990, şi-a înscris, între obiective, redobândirea proprietăţilor înstrăinate fără acte, în timpul regimului comunist. Întemeindu-şi demersurile pe drept şi pe lege. În acest scop, a întocmit  dosarele  proprietăţilor dislocate, în primul rând  ale Palatului Nou, din Doamnei, ocupat de Ministerul Finanţelor,  şi ale complexului imobiliar din Cotroceni,  aflat  în folosinţa Ministerului Tineretului şi Sportului. Bazându-se pe legi, acte de proprietate, mărturii, în temeiul cărora să-şi susţină demersurile pe care avea să le întreprindă potrivit îndatoririlor  ce-i reveneau prin lege şi din respect pentru înaintaşi, care între 1880 şi 1946 au ridicat un patrimoniu inestimabil. La început de iulie 1991, tratativele între BNR şi MTS fiind finalizate, a fost semnat protocolul prin care proprietatea din Cotroceni reintra în folosinţa proprietarului de drept.

Ministerul Tineretului şi Sportului - care în vremea regimului comunist a primit spre folosinţă acest patrimoniu fără niciun act, în timp ce Banca Naţională a continuat să fie proprietar şi să se comporte ca proprietar – a acceptat că nu are niciun drept să-l deţină pe mai departe. În consecinţă, a decis să-l restituie integral Băncii Naţionale, solicitând să-i fie decontate investiţiile începute şi neterminate.

Banca Naţională s-a angajat, prin acelaşi protocol, să deconteze în totalitate cheltuielile făcute de Ministerul Tineretului şi Sportului. Şi să finalizeze investiţiile începute. Angajament îndeplinit întocmai. 

Din 1991 şi până în 2017, cât timp tribunele arenei centrale au rezistat fizic şi au primit avize de funcţionare, aici au fost găzduite toate marile competiţii de tenis, interne şi internaţionale. În 2017 însă tribunele au cedat. Nu mai putea fi asigurată securitatea spectatorilor. Şi nu s-a mai obţinut aviz de funcţionare.

S-a răzbunat graba în care au fost construite, în 1970, din dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu, înaintea finalei Cupei Davis. Competiţie  în care tenismenii români urmau să întâlnească la Bucureşti  echipa SUA. Iar Bucureştii nu aveau atunci, cum nu au nici acum, o arenă competitivă.

Şi s-a răzbunat superficialitatea cu care s-a construit. Inevitabilă în împrejurarea în care totul a trebuit să fie terminat în câteva săptămâni. La „controlul de calitate“ au fost aduşi 5000 de soldaţi, care au bătut din cizme,  si cum tribunele au rezistat… a fost dat avizul de securitate.

Un astfel de aviz nu a mai putut să fie obţinut din 2017 încoace. Din două motive. Tribunele, sub apăsarea timpului scurs şi a cutremurelor din 1977 si 1986, nu au mai asigurat gradul de securitate impus de reglementările în vigoare. Iar BNR, de asemenea condiţionată de noile reglementări, în vigoare si acum, nu a mai avut dreptul să investească în terenurile de tenis, pentru a le recondiţiona, fiindcă legea îi interzice să facă investiţii ce nu pot să fie incluse în obiectul de activitate al instituţiei.

Cum în Bucureşti NU mai există o arenă de tenis, una competitivă desigur, un grup de politicieni a încercat să rezolve problema NU doar în afara legii, ci şi în contradicţie flagrantă cu legea. Ei au atacat dreptul sacru şi inalienabil de proprietar unic al Parcului cu Platani, pe care Banca Naţională îl deţine de 75 de ani, drept dovedit cu acte legale şi cu legi. În consecinţă, în 2019, pe rolul Parlamentului a intrat probabil cel mai ciudat  proiect de lege din decembrie 1989 până în prezent. Printr-o încercare de a sfida şi legile ţării, şi realitatea de drept şi de fapt, construind o premisă în totalitate falsă: aceea că Parcul cu Platani ar fi „proprietate publică a statului“; şi că, în concluzie, statul o poate împărţi cum îşi doreşte. Sub lozinca populistă că Arenele BNR, din Cotroceni, aparţin sportului şi trebuie să fie redate sportului.

Un drept de proprietate, fie şi al statului, nu se afirmă! Se dovedeşte! Cu legi şi cu acte! Or, nicio lege şi niciun act, nici de dinainte de decembrie 1989 şi nici de după acest moment, nu atestă vreun drept de proprietate al statului, publică sau de orice fel, asupra Parcului cu Platani.

În schimb, legi şi acte, din aceşti 75 de ani câţi au trecut din 1946 până azi, atestă  că banca naţională este unicul proprietar al acestui patrimoniu. Iar legea legilor – Constituţia României – este garantată! Şi este sacră!

Comentariul de faţă, consacrat acestui subiect, are drept scop să aducă în faţa publicului argumentele şi dovezile ce atestă că Parcul cu Platani este proprietatea privată a Băncii Naţionale, dobândită în vara anului 1946! Şi să desfiinţeze afirmaţia, făcută fără acoperire, că protocolul din iulie 1991 ar fi fost un act de vânzare-cumpărare prin care BNR l-ar fi achiziţionat de la MTS… cu numai 200 de mii de dolari. De fapt, acest protocol consfinţea restituirea integrală, în folosinţa BNR, a ceea ce îi aparţinea de drept. Iar, pentru a respecta ce a semnat, BNR a plătit nu 200 de mii, ci 1 milion de dolari, decontând astfel cheltuielile făcute de MTS. A decontat cheltuieli şi nicidecum nu a cumpărat complexul. Pentru că nu avea de ce să cumpere ceea ce îi aparţinea. Parcul cu Platani fiind parte integrantă a unui patrimoniu istoric.

PALATELE BNR – SIMBOL REZONANT AL ROMÂNIEI MODERNE

Deşi întemeiată acum 141 de ani, în 1880, Banca Naţională şi-a intrat efectiv în rol după un an de pregătiri,  în 1881. Şi tot în 1881 s-a născut în mintea întemeietorului său, Eugeniu Carada, gândul construirii primului sediu propriu. Care avea să fie o clădire monumentală, cu adevărat reprezentativă, demnă de noua eră în care intra ţara. Palatul Vechi, din Lipscani 25, dat în folosinţă în 1990, a constituit temelia întregului patrimoniu al Băncii Naţionale.

Acesta a fost începutul. În etapa a doua, înainte de criza interbelică, a fost ridicat Palatul Chrissoveloni, tot în strada Lipscani, dar la nr. 16. Iar în a treia etapă, la jumătatea secolului XX, a fost înălţat Palatul Nou, în strada Doamnei nr. 8. Ridicate între 1881 şi 1945, cu eforturi greu de imaginat, aceste trei  monumente arhitectonice ale Băncii Naţionale au contribuit la corectarea perspectivei europene despre România, armonizând nu eticheta, ci funcţionalitatea şi rangul instituţional.

În 1946, în condiţii de forţă majoră, Banca Naţională a fost nevoită să cumpere Parcul cu Platani, pentru a fi mutat de acolo poligonul de tir. Mutarea poligonului, obligatorie sub sancţiune internaţională, se impunea în împrejurarea în care Bucureştii, ce se extinseseră considerabil după 1880, au înconjurat poligonul cu zone rezidenţiale iar tragerile la ţintă erau deja un pericol pentru locuitorii din jur. Dar cine să fi suportat cheltuielile exorbitante presupuse de acest impus transfer?  În bugetul statului nu  existau aceşti bani. Guvernul Groza (în 1946) a găsit soluţia: a convins Banca Naţională să cumpere Parcul cu Platani, să achiziţioneze un teren corespunzător în pădurea Tunari, să-l defrişeze şi să mute acolo poligonul. Iar Banca Naţională şi-a dat acordul.

Fără dubiu, acest acord, ce a impus mari cheltuieli, a fost rezultatul unui calcul raţional. Veneau vremuri grele, comunismul îşi întindea tentaculele, proprietăţile aveau să fie într-un pericol fără precedent în România. Iar promisiunile premierului, că va fi protejat patrimoniul BNR, au constituit – în acele vremuri tulburi – o garanţie puternică. O garanţie ce…a fost respectată. Şi nu doar…pentru că a fost dată. Erau atunci, în vârful noii puteri, şi câteva minţi lucide, care în anii 1960 au pregătit declaraţia de independenţă a României în relaţiile cu URSS. Din perspectiva acestui viitor, a fost înţeles cât de cât faptul că România, pentru a nu se adânci într-o sărăcie cumplită, nu se va putea baza nici pe ruble şi nici pe lei. Va avea nevoie de valută forte. Iar valută forte, din Occidentul decadent, numai prin Banca Naţională va putea să intre în ţară. De aici decizia de a pune sub protecţie inclusiv proprietăţile Băncii Naţionale.

TOT PE UN CALCUL RAŢIONAL S-A ÎNTEMEIAT ŞI STRATEGIA DE DUPĂ 4 SEPTEMBRIE 1990

Conducere BNR, numită în septembrie 1990, a decis, la propunerea guvernatorului Isărescu, să întreprindă un demers puternic pentru redobândirea proprietăţilor înstrăinate fără acte, ci doar prin ordine verbale. Protecţia asigurată de puterea comunistă patrimoniului BNR a fost un argument că demersul va avea câştig de cauză. Şi tot un argument l-au constituit actele de proprietate.

Şi…a mai fost ceva. Atât cele trei palate, cât şi Parcul cu Platani dădeau evidente semne de oboseală la începutul anilor ’90. Aveau aşadar nevoie de reparaţii radicale. Şi nu atât din cauza vârstei, cât din cauza împrejurărilor prin care trecuseră: trei cutremure mari, ce le-au zguduit din temelii, plus o supraîncărcare dezordonată de sarcini în anii comunismului. Dacă acest patrimoniu, în evidentă derivă, ar fi ajuns în proprietatea statului şi doar… în administrarea BNR, bugetul ţării, mai ales în anii 1990, ar fi trebuit să-şi cheltuiască o mare parte din venituri ca să-l întreţină. Fără să mai rămână fonduri şi pentru consolidări, reparaţii capitale, renovări şi restaurări. Cum însă BNR şi-a adunat la un loc toate proprietăţile  – şi totodată dispunând de mari fonduri de amortizare care nu presupuneau participarea bugetului statului – cursul lucrurilor a fost cu totul altul.

Pe parcursul mai multor ani, Banca Naţională a organizat un vast şantier,   colaborând cu companii şi personalităţi de vârf din domeniile construcţiilor şi ale restaurării, ce s-au dovedit a fi la înălţimea acelor meşteri vestiţi care, într-o epocă de revigorare naţională, ridicaseră impunătoarele edificii. Au fost astfel repuse în valoare toate activele monumentale ale patrimoniului BNR, atât prin refacerea faţadelor, cât şi a interioarelor. Inclusiv lucrările la edificiile sucursalelor, multe de asemenea monumente istorice.

Şi iată că vedem astăzi, când investiţiile sunt deja finalizate, cum sunt căutate argumente prin care să fie dinamitate atât continuitatea Băncii Naţionale – una şi aceeaşi instituţie de-a lungul celor 141 de ani de la întemeiere –, cât şi dreptul deplin de proprietate asupra patrimoniului instituţiei legitimat tocmai din perspectiva acestei continuităţi. Opinii lansate pentru a implica statul ca proprietar – potrivit cărora Banca Naţională de până la etatizarea din 1946, când şi-a constituit patrimoniul şi a cumpărat Parcul cu Platani, ar fi o instituţie, iar Banca Naţională de după 1946 etatizată prin efectul unei legi speciale, ar fi o altă instituţie…au fost  reîncălzite  într-o construcţie juridică de natură să facă din dreptul privat de proprietate al BNR asupra întregului patrimoniu un simplu act de administrare a proprietăţii statului.

CE ATESTĂ  LEGILE ŢĂRII

De-a lungul anilor de dominaţie comunistă, numeroase legi, decrete, hotărâri de guvern, ordine date de miniştri, circulare, protocoale au recunoscut deschis, fără echivoc, dreptul de proprietate al Băncii Naţionale asupra întregului său patrimoniu, indiferent ce denumiri a primit această instituţie fundamentală a ţării: Banca Naţională a României, înainte de 1946, Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat, până în 1965, Banca Naţională a Republicii Socialiste România din 1965 până în 1989 şi, din nou Banca Naţională a României începând din 1990. Au existat, e drept, şi versiuni menite să-i învăluie natura juridică a patrimoniului acestei instituţii în diferite formule sofisticate, cu încărcătură ideologică. Rareori însă, în vremuri de maximă presiune a doctrinelor comuniste, când au fost făcute simple referiri la rolul de administrator al Băncii Naţionale, menţinerea în actualitate a acestor versiuni a fost de scurtă durată. Dar niciodată, în nicio împrejurare, patrimoniul nu i-a fost naţionalizat. Şi multe legi comuniste nici măcar nu au sugerat că statul şi-ar fi însuşit patrimoniul BNR.

Desigur, acest adevăr nu poate fi luat de-a gata, de undeva. Trebuie să fie căutat. Dacă s-ar afla undeva, într-un anume document, exprimat prin câteva fraze simple şi precise, scrise pe înţelesul tuturor, atunci – vorba lui Nicolae Titulescu – n-ar mai fi nevoie nici de facultăţi de drept, nici de doctrine juridice şlefuite timp de câteva milenii, nici de jurisprudenţă şi nici de cercetări juridice. Dar legile, uneori sau chiar de multe ori, sunt atât de încâlcite încât pentru interpretarea lor e nevoie, dincolo de cunoştinţe de drept, de analize literare, logice şi istorice.

O cercetare aprofundată  evidenţiază că, de-a lungul celor 75 de ani ce s-au scurs din 1946, când BNR a devenit proprietar al Parcului cu Platani, esenţa acestui drept nu s-a schimbat. E adevărat, BNR a fost etatizată prin Legea nr. 1056/1946. La 1 ianuarie 1947, proprietatea acţiu­nilor BNR a trecut „liberă de orice sarcină în patrimoniul statului“. Dar n-a fost decât un transfer legal de acţiuni în favoarea statului, fără a fi afectate patrimoniul BNR şi personalitatea juridică. Şi iată că Decretul 320 din 1948 (decret din luna noiembrie, de după naţionalizarea mijloacelor de producţie din 11 iunie 1948) pune de două ori punctul pe i. Articolul 1 stipulează că „Banca Naţională a României se transformă în Banca Republicii Populare Române, Bancă de Stat“. Iar articolul 2 consfinţeşte că „Patrimoniul Băncii Naţionale a României trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Bancă de Stat. Banca are personalitate juridică.“ Cu alte cuvinte, BNR obţinând prin lege personalitate juridică, îşi menţine şi proprietatea asupra patrimoniului.

Faptul că, la numai câteva luni după marea naţionalizare, statul român legiferează că patrimoniul Băn­­cii Naţionale a României, eta­tizate încă de la 1 ianuarie 1947, nu es­te naţionalizat şi că, dimpotrivă, este în întregime transferat în pro­prietatea Băncii Populare Române, înseamnă că prin lege sunt asigurate iden­titatea şi continuitatea Băncii Naţionale.

În arhiva Băncii Naţionale păstrăm declaraţiile privind stabilirea impozitelor asupra clădirilor şi terenurilor. Şi, nota bene, în toate aceste declaraţii, fie din 1965 sau din 1968, fie din 1972 din 1975 sau din 1980, ca să dau doar câteva exemple, în absolut toate, prima poziţie este ocupată de terenul sportiv din Dr. Staicovici 40-42, cu amenajări, deşi  această unitate patrimonială era dată în folosinţă publică. Fără niciun act însă, pentru că a continuat să fie în proprietatea BNR. Iar, în toţi acei ani, în declaraţiile de impozit, era consemnat că terenurile şi construcţiile din str. Dr. Staicovici sunt în proprietatea Băncii Naţionale.

De altfel, nici un alt imobil ori teren din patrimoniul BNR nu a fost scos cu vreun act din proprietatea BNR. Şi atunci, dacă de drept şi de fapt, Banca Naţională era şi este proprietar, cum să scrii în lege că e administrator?!? Pentru că, într-o istorie de 75 de ani, de când Parcul cu Platani a fost cumpărat de Banca Naţională, cu acte în regulă, nu s-a întâmplat nimic semnificativ care să-i pună sub semnul întrebării dreptul de proprietar. În afara unor referiri de natură ideologică – şi nicidecum juridică! – ce au dat naştere unor dezbateri de idei, cu întrebări şi răspunsuri fără nicio legătură cu ştiinţa şi practica dreptului.

BNR A FOST PROPRIETAR ŞI ÎN COMUNISM

Banca Naţională deţine mai multe sute de documente – probe scrise – care fac lumină în acest caz. Bunăoară, notele contabile ce atestă plata impozitelor. Pentru că BNR plătea în continuare impozitele şi, în consecinţă, pe sute de astfel de documente apar următoarele date: adre­santul – Administraţia Finan­ciară; plătitorul – Banca Naţională a RPR sau RSR după 1965; calitatea plătitorului – proprietar.

Alte câteva sute de note contabile reprezintă plăţi efectuate de BNR în conturile unor firme care au executat diferite lucrări pe terenurile din str. Dr. Staicovici. O notă contabilă atestă plata de către Banca Naţională a zgurei roşii adusă de la Oradea pentru aceste terenuri. Am găsit de asemenea în arhive un foarte important proces verbal, semnat între Banca de Stat a RPR (cum se numea încă BNR la începutul anilor 1960) şi Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri (viitorul CNEFS),  privind construcţia unei săli de sport pe terenul din str. Dr. Staicovici. Clauzele acestui contract sunt definitorii. Redau câteva: „Banca de Stat este de acord să pună la dispoziţie în vederea construirii sălii de sport o porţiune de teren corespunzătoare“; „Sala de sport rămâne proprietatea CCFS-ului până la 31 decembrie 1960, după care trece în proprietatea deplină a Băncii de Stat a RPR“; „Banca de Stat rămâne în toată această perioadă proprietara porţiunii de teren pe care s-a construi sala de sport“; „Colectivul sportiv Progresul Finanţe-Bănci va construi o sală special amenajată pentru scrimă, pe terenul din str. Dr. Staicovici, proprietatea Băncii de Stat“.

Acest proces verbal a fost încheiat, semnat şi parafat în 1960. Calitatea de proprietar a BNR şi cea de   chiriaş a CCFS sunt indubitabile. Peste 28 de ani, în 1988, într-un referat al CNEFS (repet, denumirea de atunci a Ministerului Sportului) se menţiona că, potrivit hotărârii conducerii de partid, ministerele, celelalte organe centrale şi locale au obligaţia să inventarieze toate imobilele pe care le au în folosinţă, inventarele urmând să fie trimise comisiei centrale de raţionalizare a spaţiilor. Important! În fişa destinată spaţiului din str. Dr. Lister 37 (a doua intrare în Parcul cu Platani) sunt făcute următoarele specificaţii: „Cod domeniu – 17; titlu de deţinere – CNEFS; calitatea deţinerii – chirie la BNRSR“. Coroborată, această fişă, cu declaraţiile de impunere pentru Parcul cu Platani, întocmite de Banca Naţională cu specificaţia „pro­prietar“, şi cu alte numeroase docu­mente, exprimă clar că niciodată, în anii în care CNEFS-ul  a folosit Parcul cu Platani pentru activităţi sportive, Ban­ca Naţională nu şi-a pierdut drep­tul de proprietate. Şi nici nu i-a fost pus vreodată la îndoială acest drept.

A existat şi un interes pragmatic ca Parcul cu Platani să nu-şi schimbe proprietarul, să rămână deci al BNR, dar să fie exploatat de Ministerul Sportului. Motivul nu e greu de înţeles: pentru a doua oară, în numai câţiva ani, Banca Naţională să contribuie la cheltuielile mişcării sportive. Şi a contribuit substanţial.

Acum 141 de ani, în împrejurări istorice favorabile, lua fiinţă cea de-a 16-a bancă centrală din lume în ordinea cronologică cea mai acceptată: Banca Naţională a României. În 2020, când am celebrat  împlinirea a 140 de ani de la întemeierea BNR, eveni­mentele aniversare urmau să încorporeze  şi un simpozion   care să dezbată  cum sunt îngrijite aceste palate istorice încărcate cu amintiri. Trei mari palate, desfăşurate în perimetrul marcat de străzile Lipscani, Eugeniu Carada, Doamnei şi Smârdan, alături de clădiri monu­mentale ridicate pentru sucursalele din ţară si de Parcul cu Platani, oferă astăzi dovezi elocvente că Banca Naţională a ştiut să dezvolte cultura performanţei, să asigure prestigiul  începând de la infras­tructură. Iar grija de azi pentru această inestimabilă avere nu este o simplă vorbă. BNR a iniţiat şi a finalizat o vastă operă de restaurare a acestor monumente din patrimoniul naţional. Am în vedere faptul că lucrările la marile palate sunt încheiate, ca şi cele privind  restaurări la  clădirile din judeţe. Monumen­talita­tea intrinsecă a Patrimoniului BNR este puternic pusă în valoare, astăzi.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.