Capitalismul intrase în istorie pe la 1500. Pe meleagurile noastre însă, în 1880, când România şi-a făcut bancă centrală, abia se destrăma feudalismul. Ţara, după 21 de ani de la Unirea Principatelor, se întindea încă doar pe o fâşie de pământ sub curbura Carpaţilor, fără Dobrogea, fără Basarabia, fără Bucovina, fără Transilvania şi fără Banat. Avea însă o intelectualitate publică pătrunsă de vocaţia faptelor mari, cu vârfuri formate în marile universităţi din occident, care şi-a asumat rolul de a imprima în fibrele societăţii româneşti a vremii o sănătoasă voinţă de schimbare. Ce a rezultat? În numai 54 de ani de la Unirea din 1859, printr-un efort uriaş şi bine gândit, România a topit 300 de ani de înapoiere economică, luând-o înaintea Suediei, Finlandei, Danemarcei, Norvegiei, Greciei, Turciei.
Acesta este contextul economic, social, cultural şi, bineînţeles, politic în care a fost întemeiată Banca Naţională a României. Iar iniţiatorii acestui mare proiect, premierul I.C. Brătianu şi sfetnicul lui cel mai apropiat, Eugeniu Carada, s-au numărat între personalităţile cu rolul cel mai mai important în ridicarea României. Era firesc, deci, ca noua instituţie fundamentală a ţării să primească în genele ei vocaţia de a privi mereu în sus şi de a stimula anvergura în propria activitate. Dovadă că la adunarea generală a acţionarilor, în cadrul căreia a fost prezentat primul raport de activitate al Consiliului General al BNR, a primit un unanim acord cerinţa ca banca centrală să-şi ridice un sediu demn de o astfel de instituţie, cu un tezaur propriu.
Aşa a fost începutul. Palatul Vechi a fost gata în 1990. Au urmat nenumărate alte construcţii, în provincii, în care aveau să funcţioneze sucursalele judeţene. Clădirile sucursalelor Craiova si Constanţa, recent renovate, au atras atenţia asupra unui proces cu rezonanţe istorice: grija de gospodar a Băncii Naţionale faţă de întregul său patrimoniu. Pentru că faţa nouă a celor două clădiri a dat expresie unei îndelungate strădanii a conducerii băncii noastre centrale, ce a început în 1991 şi s-a încheiat la sfârşitul anului trecut, de a aduce întregul său patrimoniu - ce a trecut prin grele încercări din 1880 şi până în zilele noastre, inclusiv prin cutremurele din 1940 si 1977 - în stare optimă de funcţionare.
Lucrările de renovare au fost costisitoare. Atât proprietăţile din Bucureşti, cele din zona centrului istoric (Palatul Vechi, din Lipscani, Palatul Nou, din Doamnei şi Palatul Chrissoveloni, tot din Lipscani) şi Parcul cu Platani, din Cotroceni) cât şi cele din judeţe, au fost refăcute din temelii. Răspunderea pe care Banca Naţională şi-a asumat-o a fost aceea de a le fi redate tuturor acestor proprietăţi, toate cu valoare istorică, strălucirea şi măreţia de altădată.
De unde atâţia bani? În niciun caz de la bugetul statului. Banca Naţională nu este instituţie bugetară. Legătura cu bugetul este fără dus-întors. Fără să primească nici măcar un singur leu alocaţii bugetare, BNR plăteşte 80 la sută impozit pe profit, în timp ce toate celelalte instituţii şi companii plătesc numai 10 la sută, plăteşte impozite şi contribuţii pe salarii, plăteşte TVA. Investitorul a fost Banca Naţională. Alături de o strălucită echipă de arhitecţi şi constructori, de la lucrătorii de pe schele la zecile de formaţiei de artişti-restauratori, care cu pasiune şi migală au făcut minuni.
Din temelii a fost refăcut şi Parcul cu Platani, proprietate a Băncii Naţionale dovedită cu acte autentice, originale si nu refăcute, lucrare inclusă într-un proces integrator de conservare si îmbunătăţire a calităţii mediului. Povestea acestui patrimoniu, fascinantă şi contrariantă totodată, merită să fie cunoscută în toate detaliile. Voi reveni miercurea viitoare.
