După ce luni, la capătul unui ciclu scurt de depreciere, leul a coborât sub pragul aşa-zis psihologic de 4,85, reacţiile din piaţa publică n-au întârziat. Sintagma “minim istoric”, laitmotivul zilei, a făcut să crească brusc interesul pentru cotele pieţei valutare. Mai cu seamă că, după comunicatul de la ora 13 al Băncii Naţionale, când cursul de 4,8552 lei pentru un euro a devenit public, numeroşi comentatori au ţinut să sublinieze că luni 7 septembrie moneda noastră naţională a înregistrat cea mai mare depreciere din întregul an.
Acestea au fost comentariile. Rostite ori scrise, desigur, sub imperiul impresiilor. Diferite însă de realitatea din piaţa banilor. Pentru că toată tevatura de luni a fost pornită de o depreciere a leului faţă de moneda unică de...0,1 la sută. Ceea ce, rotunjind cifrele, înseamnă zero depreciere. Or, pe marile pieţe ale schimburilor valutare, dominate de euro, dolari, franci elveţieni, yeni, lire sterline, o depreciere zilnică de 4-5 procente e considerată normală.
Marţi, roata s-a întors. Leul a recuperat ceva din pierderea de luni. S-au stins şi comentariile din spaţiul public. O monedă care se apreciază este chiar mai puţin interesantă decât un tren care soseşte la timp în gară.
Un punct câştigat: în piaţa comentariilor nu s-a mai întrebat nimeni, ca în situaţii similare de anul trecut sau din alţi ani, de ce nu intervine Banca Naţională să oprească deprecierea leului. Adevărul este că, nu doar în piaţa banilor, ci şi în piaţa comentariilor, o lecţie importantă e deja bine înţeleasă. Aceea că banca centrală intervine direct pe piaţa valutară doar în cazurile în care moneda naţională de depreciază ori se apreciază excesiv.
Şi încă un detaliu, de asemenea semnificativ. A devenit ceva în firea lucrurilor ca pe oricare piaţă, fie ea de bani, de bunuri fizice ori de servicii, o intervenţie care să-i corecteze greşelile (căci şi pieţele greşesc) şi să aducă preţurile acolo unde ne dorim ar fi împotriva oricărei logici economice. Căci preţurile au tendinţa legică să penduleze către valori în jurul cărora se împacă oferta cu cererea. Iar mecanismul acesta acţionează mai ales pe piaţa valutară, unde contează întâi şi întâi câtă valută e cerută, câtă monedă locală e oferită la schimb, până unde a urcat deficitul balanţei comerciale şi al contului curent. Aici sunt cauzele obiective ale dinamicii leului, cele de dinaintea zilei de luni 7 septembrie 2020; şi ale celor din săptămănile, lunile viitoare, din anii viitori. Iar intervenţiile Băncii Naţionale pentru atenuarea efectelor acestor cauze tot în acest cadru sunt gândite şi declanşate.
Dincolo însă de acest cadru, al intervenţiilor în stil mare, când BNR vinde ori cumpără valută pentru a-şi apăra leul, de cea mai mare însemnătate sunt întervenţiile zilnice, al căror scop este consolidarea stabilităţii pieţei valutare. Dacă şi în aceste vremuri ce au sărit din matca normalităţii, vremuri de criză, piaţa valutară şi cursul de schimb valutar sunt stabile, explicaţia trebuie căutată în raportul de cauzalitate între realitatea din piaţă si politica monetară a BNR.
Ce luăm mai cu seamă în calcul? Nivelul adecvat al dobânzii de politică monetară, ajustat cu prudenţa absolut necesară. Ori calmarea inflaţiei, aflată acum aproape de pragul optim. Sau dozajul bine cântărit al cantităţilor de lei cu care operează băncile, pentru a fi evitate atât surplusul cât şi deficitul de lichiditate. Şi, nu în ultimul rând, asigurarea unor raporturi corecte bănci – bănci şi bănci – clienţi pe piaţa valutară şi pe cea monetară. Astfel de intervenţii, care de altfel sunt la vedere, au o bază puternică pe care banca noastră centrală şi-a asigurat-o în 30 de ani de reforme intensive. Între care, pe rol fiind piaţa valutelor, o importanţă cardinală o are convertibilitatea totală a monedei noastre, la care BNR a lucrat 15 ani.
Declararea convertibilităţii totale, la 1 septembrie 2006, a înlăturat ultimul obstacol din calea aderării României la Uniunea Europeană. Leul convertibil îşi câştigase dreptul de a circula liber, „fără viză”, pe toate pieţele din lumea largă.
Cursul leu-euro e un film de lung metraj. Pe termen scurt însă, o săptămână, o lună, două, decisivă e cum am menţionat deja confruntarea zilnică între cererea de valută acoperită cu lei şi oferta de valută susţinută de euro, dolari şi alte monede. O critică realistă a filmului nu se poate opri la un singur episod, dintr-o zi ori alta, dintr-o lună ori alta, pentru a trage concluzii care să fie valabile un an întreg. Or, toată agitaţia din aceste zile de început de toamnă, produsă în jurul cursului de schimb, scoate în faţă concluzii care vor fi confirmate ori infirmate de secvenţele următoare.
