LIVE: ZF INVESTIŢI ÎN ROMÂNIA: Cum trece comunitatea fotografilor şi videografilor prin pandemie?
Bănci și Asigurări

Adrian Cosmescu, şeful supravegherii bancare de la BNR, vorbeşte despre problemele cu care se confrunta BNR la finalul anilor 90 când o parte din bănci au căzut

30 de ani de sistem bancar în România

De peste două decenii, Adrian Cosmescu este unul dintre oamenii de bază din spatele puternicei Direcţii de Supraveghere Bancară din Banca Naţională. Până în 2020 a făcut echipă cu Nicolae Cinteză, iar de anul trecut a preluat conducerea direcţiei ♦ În cadrul seriei de articole ZF – 30 de ani de sistem bancar în România, Adrian Cosmescu vorbeşte despre cum a ajuns în 1993 la BNR, cum au fost devalizate băncile la începutul anilor 90’ şi apoi după 1999 cum a reuşit BNR şi cu ajutorul consultanţilor americani să facă curăţenie în sistemul bancar din punctul de vedere al supravegherii ♦ Astăzi puteţi citi prima parte a articolului scris de Adrian Cosmescu. (Cristian Hostiuc)

Legea, instituţia şi echipa – criterii de bază în cotarea performanţelor băncii centrale (I)

O imagine-şoc pe holurile Oficiului de Control al Devizelor

În  1993 am fost angajat - prin transfer de la o bancă comercială care îşi  căuta locul în economia de piaţă - la Banca Naţională a României. Aici, sub conducerea guvernatorului Mugur Isărescu,  era deja avansat procesul de formare a unei echipe tinere, cuprinsă într-un program intensiv de perfecţionare a pregătirii profesionale şi implicată în a descifra regulile şi fenomenele ce aveau să stea la baza constituirii şi consolidării noii bănci centrale şi a noului sistem bancar românesc. O echipă a cărei imagine (construcţie temeinică, făcută cu multă răbdare, motivare bazată pe calitatea obiectivelor şi pe şansele oferite de altitudinea competenţei, conducere spre  perfor­manţă prin implicarea guver­natorului) îmi amintea de povestirile bunicului meu – fost director în Banca Naţională a României din perioada interbelică până în anii comunis­mului. Erau povestiri despre merito­cra­ţie, carieră profesională, moştenire istorică.

Prima zi de muncă în Banca Naţională a României a fost un şoc. Fusesem numit director adjunct în cadrul Direcţiei Oficiului de Control Devize (OCD). După ce am fost prezentat noilor colegi din con­du­ce­rea direcţiei (Gabriela Tudor - di­rec­tor, Emil Vasile - director adjunct) şi ei de curând numiţi, după plecarea la Di­recţia Reglementare şi Autorizare a regretatului Gheorghe Licuriceanu şi la Banca Agricolă a lui Mircea Cruceru, am avut parte de un impact vizual greu de înţeles în zilele noastre. În vizita obligatorie pentru orice nou venit în Banca Naţională, ca să  cu­noas­că oamenii (viitorii colaboratori) şi locul (spaţiul rezervat departamen­tului în care va lucra), am rămas descumpănit în faţa arhivei de pe coridoarele Oficiului de Control al Devizelor.

Eram la etajul IV, în Palatul Nou, unde maldăre de documente, care nu mai încăpuseră în dulapurile din birouri, umpleau holurile. Aşa am aflat că acele celebre  DIV-uri (Declaraţiile de Încasare Valutară) şi DPVE-uri (Declaraţiile de Plată Valutară Externă), care se completau în acei ani pentru toate operaţiunile de import–export ale  firmelor implicate în activităţi de comerţ exterior, împovărau activitatea direcţiei în care urma să lucrez. Imagine ce ilustra consecinţele situaţiei cu care ne confruntam în acea perioadă: inexistenţa unei pieţe valutare funcţionale, cu un curs flexibil, care să corespundă cererii şi ofertei de valută şi care să asigure o ordonare a cererii în funcţie de preţurile practicate. Această piaţă, ce se va forma în timp, avea să devină una dintre cele mai performante pieţe libere din România. Atunci însă n-o aveam.

 

Creşterea şi descreşterea importanţei controlului valutar

Această imagine, de care de mai mulţi ani ne-am despărţit în totalitate, ilustra presiunea permanentă resimţită în BNR pe care o făceau importurile esenţiale. Pentru aceste importuri, categorie în care erau încadrate produsele petroliere si produsele alimentare de bază, constituind partea cea mai importantă a importurilor acelei perioade, aveam obligaţia să asigurăm valuta necesară.

O amintire care îmi revine obsesiv în minte este legată de faptul că în acei ani rezerva valutară era de numai circa 10 milioane de dolari. Rezervele moştenite în decembrie 1989, de aproximativ 1,7 miliarde dolari, fuseseră epuizate încă din prima parte a anului 1990, după ce au acoperit doar parţial “setea” de valute convertibile. În aceste condiţii, principala noastră preocupare, la Controlul Devizelor, era aceea de a face faţă supracererii de valută. Misiune grea în condiţiile în care activităţile de export, principala resursă valutară,  erau reduse la minim din cauza pierderii unor pieţe externe, dar mai ales ca urmare a redirecţionării  către piaţa internă a unor produse esenţiale ce fuseseră destinate cu prioritate exportului  (alimente, combustibil etc.) înainte de decembrie 1989.

Deficitul valutar în creştere din anii de după 1991-1992 a fost determinat şi de intrările reduse de capital străin, aproape de zero, în condiţiile sporirii masive  a impor­turilor de tot felul. Soluţia pentru a face faţă presiunii momen­tului respectiv era utilizarea unor instru­mente administrative de control al fluxurilor valutare, instituite prin DIV-uri şi DPVE-uri, până când mecanismele de piaţă aveau să preia  funcţiile de echilibrare.

Este important să reamintesc, în acest context, faptul că în situaţii asemănătoare, caracterizate de creşterea deficitului valutar şi înregistrarea unor dezechilibre majore în  asigurarea resurselor valutare, şi alte bănci centrale au procedat la fel. Banca Angliei, bunăoară, a instituit în anii 1970 un control valutar similar, iar personalul ce exercita acest control într-o economie tradiţională de piaţă ajunsese să ocupe o întreagă clădire pe mai multe niveluri, fiind probabil la fel de sufocată de documentele de evidenţă şi control.

În cazul României, a fost creat un mecanism specific, capabil să se despartă de elementele de control valutar odată cu introducerea treptată a mecanismelor de piaţă valutară şi curs valutar. Şi care, la fel ca alte mecanisme vitale ale economiei naţionale, nu au putut fi reorientate rapid şi adaptate la noile condiţii. Pentru că, în toate aceste cazuri, etapele parcurse erau  dependente de reforma economică şi legislativă, care se grăbea... mult prea încet.

 

Leul cu două... cursuri

Desigur, prin crearea pieţei valutare interbancare, în februarie 1991, se făcuse un pas important înainte. Un pas prin care a fost cristalizat un regim valutar bazat pe două cursuri ale monedei naţionale. Atunci, o parte a tranzacţiilor externe se deconta la cursul oficial, iar cealaltă parte la cursul stabilit de piaţă.

Discrepanţa a fost determinată de prevederile Legii nr. 15/1990, prin care a fost stabilit dreptul societăţilor comerciale cu capital de stat de a efectua direct operaţiuni de comerţ exterior şi de a dispune de o parte din veniturile realizate în valută. Această lege a constituit premisa pentru o politică valutară de cursuri duale.

Cele două cursuri au fost unificate în mai 1991, prin noul regulament valutar emis atunci, care prevedea ca toate încasările să fie decontate în lei la un curs unic. Cu toate constrângerile economice şi politice, BNR a rezistat presiunilor de a introduce alte restricţii prin acest regulament valutar şi, mai mult, prin emiterea regulamentului valutar din 4 mai 1992 a urmărit asigurarea dreptului rezidenţilor de a păstra integral încasările valutare şi de a le utiliza fără restricţii. Această abor­dare a avut în vedere atât creş­terea  încrederii în piaţa finan­ciară internă, cât şi acomodarea regulamentelor BNR cu evoluţiile economice înregistrate în acea perioadă. De o importanţă cardinală a fost programul – prevăzut să se desfăşoare în trei faze distincte - pentru asigurarea convertibilităţii leului. Întârzierea primei faze a acestui program a fost   determinată atât de condiţiile economice, cât şi de prejudiciul adus de venirea minerilor. Au  existat însă şi alte bariere. Aş aminti disproporţiile majore dintre preţurile interne şi cele  internaţio­nale, inexistenţa rezervelor valutare la un nivel care să asigure stabilitatea cursului valutar şi mai ales structura economiei naţionale, a cărei adaptare  la noile condiţii concurenţiale de piaţă a cunoscut mari întârzieri.

În toamna anului 1994, BNR a apăsat pe accelerator şi a forţat timpul cu un nou regulament valutar, destinat să asigure de fapt şi de drept un nou regim valutar. Au fost astfel fundamentate  premisele introducerii treptate a convertibilităţii de cont curent a monedei naţionale şi, implicit, ale liberalizării  accesului populaţiei la achiziţionarea valutei.

 

Liberalizarea treptată a cursului de schimb şi a pieţei valutare

Putem spune că, începând cu anul 1994, mecanismele instituite prin noul cadru de reglementare au  condus la crearea condiţiilor pentru schimbări fundamentale în economie. Prin această abordare, cursul de schimb a devenit un indicator de natură să prezinte public integrarea şi coerenţa politicilor economice de ansamblu ale României, iar perioada care a urmat s-a caracterizat prin liberalizarea treptată a cursului de schimb şi a pieţei valutare, fapt ce a marcat creşterea credibilităţii politicii valutare a BNR.

Fiind direct implicat în procesul de trecere la formarea materială a pieţei valutare interbancare şi, totodată, de diminuare a intervenţiei dirijiste a statului în economie, pot afirma că aceste modificări succesive s-au constituit într-un semnal puternic dat de banca centrală cu privire la imple­mentarea prevederilor artico­lului VIII din Statutul Fondului Monetar Internaţional. În egală măsură, acest nou pas a însemnat şi angajarea României pe un drum fără întoarcere în ceea ce priveşte libera­lizarea pieţei pe baza acestor principii statuate la  nivel internaţional.

Dezvoltarea pieţei valutare, cu toate constrângerile politice şi juridice pe care BNR a trebuit să le depăşească,  a condus la funcţionarea acestei pieţe pe baza liberei cotaţii. Obiectivele asumate de BNR, atât în ceea ce priveşte menţinerea pieţei valutare şi a cursului de schimb în marje tolerabile, cât şi în vederea liberalizării contului de capital şi implementarea convertibilităţii limi­tate a leului, au constituit  paşi importanţi pentru definitivarea pro­ce­sului de elaborare a calen­darului de liberalizare a mişcărilor de capital. La reuşita acestui program de un real sprijin a fost şi consultarea cu FMI.

Elaborarea calendarului de liberalizare a contului de capital a ţinut seama atât de condiţiile obiective ale economiei româneşti, cât şi de preocupările pentru îndeplinirea precondiţiilor de aderare la Uniunea Europeană. Două abordări, ce s-au constituit într-un tot unitar, care a avut în vedere maximizarea efectelor benefice ale liberalizării fluxurilor de capital şi, totodată, identificarea riscurilor pe care le-ar fi putut  genera acest proces. Strategia care a pregătit acest proces de anvergură, gândită de guvernatorul Mugur Isărescu, a fost aplicată cu ajutorul unor consultanţi externi din bănci centrale europene, cele ale Olandei, Belgiei, Franţei, dar şi al unor experţi ai FMI, cu implicarea directă a viceguverna­torului Vlad Soare. Rezultatul: au fost  consolidate mecanismele de piaţă. Vechi structuri începeau să fie simple amintiri. Oficiul de Control al Devizelor a devenit  Direcţia Generală de Control încă din anul 1994. Concomitent,  DIV-urile si DPVE-urile au fost transformate în instrumente statistice de evidenţă a operaţiunilor de import/export.

 

Încă doi paşi înainte:  trecerea de la control la supraveghere şi de la supraveghere la supravegherea prudenţială

Esenţial, în acest sens, a fost procesul de formare a noilor structuri, corespunzătoare noilor realităţi. O echipă cu Nicolae Cinteză – director general, Emil Vasile, Mihai Dăscălescu şi  subsemnatul - directori, din care mai făceau parte regretatul Radu Melica, Corneliu Popescu, Eugenia Macavei, a format osatura noii direcţii ce avea să fie laboratorul în care au fost proiectate şi aplicate noile schimbări. Principalul obiectiv al acestei direcţii l-a constituit verificarea operaţiunilor valutare efectuate de bănci şi a creditelor acordate cu garanţia statului, în special a celor pentru industrie şi agricultură.

În esenţă însă, într-o etapă în care tranziţia de la economia închisă, de comandă, la economia deschisă, de piaţă liberă, constituia o premieră absolută pentru generaţiile ce formau populaţia activă în anii 1990, drumul pe care pornise ţara ne era în tota­litate necunoscut. Această reali­tate era evident mai pregnantă în sistemul bancar, în condiţiile în care însăşi Banca Naţională, în anii regimului comunist, îşi pierduse anvergura de bancă centrală, deve­nind o bancă comercială ceva mai evo­luată. Acesta este şi motivul pentru care, în paragraful precedent, am insistat asupra rolului guverna­torului Mugur Isărescu în stabilirea unor legături puternice cu FMI, cu mari bănci centrale europene şi cu banca centrală a Statelor Unite ale Americii, care ne-au acordat un sprijin consi­stent în structurarea ca bancă centrală a BNR şi în pregătirea profesională a tinerilor noştri specialişti.

În acea perioadă însă, de început, întregul sistem bancar românesc – atât prin structură, cât şi prin stilul de desfăşurare a întregii activităţi – era departe de cerinţele şi de rigorile economiei de piaţă. Şi nu au fost puţine acele bănci care au interpretat anapoda sintagma “piaţă liberă”, socotind că pot să facă tot ce le taie capul. În consecinţă, unele bănci au dat credite fără o analiză de risc şi fără garanţii îndestulătoare şi reale, iar problemele au început să apară în sistem, agravate şi de o legislaţie bancară depăşită de evoluţia rapidă a sistemului bancar. Cauzele acestei situaţii erau multiple: mediul economic ostil, calitatea uneori necorespunzătoare a managerilor şi a acţionarilor din bănci şi derularea foarte greoaie a procedurilor juridice. La toate acestea se mai adaugă şi lipsa de experienţa a managerilor şi a personalului bancar din acea perioadă, aflaţi încă sub influenţa practicilor de creditare dirijiste şi centralizate care stabileau ţinte de dezvoltare fără a avea la dispoziţie mecanismele necesare economiei de piaţă: legislaţia, analizele de risc, constituirea de garanţii, indicatori de solvabilitate a clienţilor s.a. Mana­ge­mentul bancar venea după o perioadă în care planul de activitate era impus de stat, iar experienţa bancară nu era adaptată pieţei libere, lipsind mecanismele necesare pentru desfă­şurarea activităţii într-o manieră prudentă. Plecând de la aceste neajunsuri din practica bancară, legislaţia a fost modificată succesiv şi îmbunătăţită, fiind astfel asigurate bazele trecerii treptate la preluarea legislaţiei şi directivelor europene, în scopul integrării în UE.

În acelaşi timp, odată cu consolidarea independenţei BNR, s-au creat premisele pentru curăţarea sistemului bancar şi crearea unei supravegheri bazate pe evaluarea riscurilor şi, mai departe, pe supravegherea prudenţială. În această perioadă, împletirea activităţii de control cu cea de supraveghere a fost determinată de inexistenţa unui sistem legislativ integrat, procesul de reformă fiind implementat abia prin pachetul legislativ din anul 1998 (Legea 58/1998 privind activitatea bancară şi Legea 101/1998 privind statutul BNR).

 

O nouă direcţie formată la BNR a preluat toate atribuţiile supravegherii prudenţiale a sistemului bancar

În septembrie 1999, în contextul implementării unei noi structuri organizatorice a BNR şi al modificării legislaţiei bancare, împreună cu Nicolae Cinteză, director şi cu subsemnatul, director adjunct, am preluat Direcţia Supraveghere, alături de o echipă puternică şi bine pregătită, formată din Lucreţia Paunescu, Bogdan Marin, Elena Georgescu, Lorina Duţă, Rodica Popa, Sanda Nicolau, Iuliana Marinescu - cu obiectivul de a realiza o supraveghere bazată pe evaluarea riscurilor şi un sistem de avertizare timpurie. La acea vreme s-a demarat un program cuprinzător de restruc­turare a sistemului bancar, destinat prevenirii riscului sistemic, vizând în mod deosebit rezolvarea situaţiei băncilor în derivă şi îmbunătăţirea calităţii supravegherii prudenţiale a întregului sistem bancar.

Un ajutor deosebit la acea dată l-am primit din partea consultanţilor americani John F Ewald şi Kathryn Woolford, veniţi prin programul USAID derulat prin Ambasada SUA din Bucureşti. Consultanţa oferită a venit într-un context în care pentru BNR era foarte important să aibă un partener de dialog care să stăpânească atât noţiuni de drept napoleonian, cât şi pe cele de drept anglo-saxon. De multe ori cele două sisteme de drept s-au constituit într-o barieră în calea înţelegerii mecanis­melor legislative din România şi de implementare a măsurilor propuse de consultanţi. Un avantaj major pentru depăşirea acestei bariere a fost pregătirea doamnei Woolford în cele două sisteme de drept, precum şi experienţa dobândită în funcţia de procuror comercial în Louisiana, SUA.

Problemele cu care se confrunta sistemul bancar din acea perioadă au determinat implementarea unui sistem uniform de rating şi de avertizare timpurie, eliminarea din sistem a băncilor cu probleme şi fără posibilităţi de redresare şi implicit eliminarea  riscului de contaminare. Noul sistem de monitorizare s-a bazat pe crearea unor matrici ale riscurilor şi introducerea unor indicatori de prudenţă bancară, care să reflecte situaţia fiecărei bănci şi eventualele evoluţii deficitare din cadrul sistemului bancar. La aceasta s-a adăugat instituirea unui climat de disciplină bancară prin creşterea exigenţei în analiza deficienţelor şi sancţionarea băncilor, stabilirea unor criterii selective privind acţionarii şi conducătorii acestora şi perfecţio­narea profesională a supra­ve­ghe­torilor. Activitatea de supraveghere a fost orientată către evaluarea performanţelor şi analiza în dinamică a situaţiei fiecărei bănci, verificarea gradului de respectare a cerinţelor prudenţiale şi adoptarea, pe această bază, a măsurilor de prevenire a deteriorării situaţiei financiare a băncilor în cauză şi stabilirea sancţiunilor legale aplicabile în cazul nerespectării cadrului legal.

Citiţi continuarea în numărul de săptâmâna viitoare

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.