Bănci și Asigurări

30 de ani de sistem bancar în România. Cum şi-a asigurat BNR infrastructura instituţională prin constituirea şi conservarea patrimoniului său secular şi apărarea drepturilor istorice de proprietate (II)

Urmare de săptămâna trecută

 

Încă din septembrie ‘90, publicaţiile vremii consemnau şi dezvoltau în ample analize, schimbările profund restructurative de la Banca Naţională.  Noua proiecţie de bancă centrală, adecvată economiei de piaţă, prefigura o construcţie instituţională modernă, sprijinită pe lege, pe  echipe performante, pe infrastructură solidă.

DE LA IDEI, LA FAPTE

Legea a venit repede, în martie 1991, după ce - cu sprijinul experţilor de la FMI si din marile bănci centrale europene, invitaţi de noul guvernator  - a fost pus la punct un proiect pentru o bancă centrală cu faţa la secolul XXI. Document pe care guvernul l-a adoptat iar Parlamentul României l-a votat cu foarte puţine modificări. Noua instituţia prinsese deja contur când legea a intrat în vigoare. Începând chiar din septembrie 1990 s-a trecut la definitivarea proiectului unui sistem bancar cu două etaje, banca centrală ocupând primul etaj, cel de susţinere, iar băncile comerciale pe cel de-al doilea.

Echipa? Procesul formării ei era avansat către sfârsitul anului 1990, după ce guvernatorul invitase să lucreze la BNR un mare număr de specialişti din instituţiile de vârf şi din institutele de cercetări ştiinţifice.

Problema cea mai grea era însă infrastructura. Dificultăţile pe acest plan  îsi aveau sursa, în cea mai mare parte, în ţesătura de confuzii ideologice şi juridice privind proprietatea din acel timp de început al noii istorii a ţării. În vreme ce proprietatea statului era sacră, proprietatea privată nu dobândise încă un statut clar.

În plus, dacă în ceea ce priveşte drepturile de proprietate ale Băncii Naţionale, atestate cu legi şi acte originale, regimul comunist a avut un interes major să nu le atingă „nici cu o floare“, faptic nu a rezistat tentaţiei  de a se extinde în multe dintre edificiile monumentale construite sau cumpărate de Banca Naţională  cu bani munciţi şi cu eforturi uriaşe. Palatul Nou, din Doamnei, a fost ocupat de Ministerul Finanţelor într-o noapte, aceeaşi soartă având-o numeroase alte proprietăţi, între care Parcul cu Platani din Bucureşti.

În 1991, Guvernul Român şi-a manifestat deschis disponibilitatea de a sprijini Banca Naţională să-şi redobândească proprietăţile şi să-şi refacă infrastructura. Dar 42 de ani de comunism, de la naţionalizările din 1948 până în 1990, a scos din minţile autorităţilor statului până şi diferenţa dintre dreptul de administrare şi dreptul de proprietate. Cine să-şi fi dat seama, atunci, că unele dintre edificiile BNR gospodărite de Oficiul Economic „Carpaţi“ erau în administrarea acestei instituţii din subordinea guvernului, şi nu în proprietate?  Insist: diferenţa dintre „administrare“ şi „proprietate“! Aşa că, în 18 iunie 1991, a apărut Hotărârea de Guvern numărul 423, care dispunea că imobilele din  Lipscani 16 şi 25, din Doamnei 2 şi 8, din Caragea-Vodă 13-15, din municipiul Bucureşti, „trec, în mod gratuit, din proprietatea Întreprinderii  pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpaţi în proprietatea Băncii Naţionale a României“. Fără să fi fost înţelese trei adevăruri de natură juridică: 1) că întreprinderea în cauză era de administrare şi atât; 2) că nimeni nu poate fi împroprietărit printr-o hotârâre de guvern; 3) că BNR era de drept proprietarul acelor edificii şi nu avea de ce să fie împroprietărit. Noroc că, dintr-o eroare, guvernul a socotit că actul în cauză nu trebuie să fie întărit prin publicarea în Monitorul Oficial, fapt ce i-a atras şi formal nulitatea absolută.

Soluţia, corectă sub aspect juridic, era aceea la care Banca Naţională şi Ministerul Tineretului şi Sportului  au recurs, trei zile mai târziu, când au semnat un protocol prin  care Parcul cu Platani, în incinta căruia se aflau arenele de tenis, a fost retrocedat proprietarului de drept. Cel ce avea actele dar nu şi posesia: Banca Naţională a României. Voi relata într-un alt capitol cum,  paradoxal, în timpul regimului comunist, i-a fost luată Băncii Naţionale posesia dar i-a rămas dispoziţia, adică dreptul de a dispune. Pe care şi l-a exercitat ca proprietar de drept.

ZESTREA „BĂTRÂNEI DOAMNE“

În arhiva BNR se aflau, în dezordine, în dosarele cu „acte vechi“, care timp de 42 de ani nu mai prezentaseră interes pentru nimeni, documentele originale atestând drepturile de proprietate ale băncii centrale. În prima parte a acestei analize, publicate în ZF vinerea trecută, am descris procesele de anvergură privind constituirea acestui vast patrimoniu între anii 1880 - 1946; şi cele pentru refacerea lui, începând din 1990, pentru a-i asigura conservarea. Partea a doua a analizei, cea de faţă, este dedicată demersurilor susţinute ale BNR pentru a-şi apăra drepturile istorice de proprietate.

Cert este că, din februarie 1882, când a fost cumpărat Hanul „Şerban-vodă“ în locul căruia a fost construit Palatul Vechi, din Lipscani, până în anul 1946, când BNR a fost etatizată, au fost achiziţionate peste 150 de proprietăţi imobiliare (terenuri pentru construcţii, clădiri, sanatorii pentru recuperarea sănătăţii salariaţilor, case de odihnă, spaţii pentru activităţi sportive), care au primit destinaţii impuse de specificul  activităţii bancare.

Reorganizarea şi modernizarea arhivelor imediat după intrarea în vigoare a legii din martie 1991, formarea şi aici a unei echipe performante au  început de la cerinţa urgentă a clarificării drepturilor de proprietate şi a definirii statutului întregului patrimoniu în raport cu specificul băncii centrale. După  reorganizarea agenţiilor, mai multe sedii din judeţe au fost schimbate cu statul. Situaţia juridică a imobilelor în care şi-au desfăşurat activitatea agenţiile BNR desfiinţate în perioada 2000-2003 a fost reglementată în conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 51 din 12 iunie 2003 privind reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri imobile. Prin acest act normativ, 17 dintre imobilele agenţiilor desfiinţate au fost transferate din patrimoniul BNR în proprietatea publică a statului şi administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, iar altele au fost transferate prin hotărâri de guvern altor instituţii publice. Baza juridică fiind schimbul. Banca Naţională a României a avut totodată în proprietate mai multe clădiri, proiec­tate şi construite cu destinaţie socială, care au fost confiscate în timpul regimului comunist şi pe care nu le-a  mai revendicat. Amintesc aici Hotelul Triumf de pe bulevardul Kisselef nr. 12, Blocul Zodiac din Calea Dorobanţilor, Blocul Rosenthal, cunoscut şi sub numele de Blocul „Bijuteria“, din Calea Victoriei nr. 22 - 24, unde a fost sediul fostei Casei de Pensiuni a Funcţionarilor BNR. Altele, între care Palatul Nou, din Doamnei,  şi cunoscutul Parc cu Platani sau Arenele BNR din strada Dr. Staicovici, au reintrat în posesia BNR în 1991.

DE CE A CUMPĂRAT BNR PARCUL CU PLATANI

Întregul imobil a ajuns în proprietatea BNR ca urmare a dispoziţiilor Legii 336/1946, prin care Societatea de Dare la Semn a fost autorizată să schimbe terenul care fusese donat de Stat în timpul lui Alexandru Ioan Cuza cu Banca Naţională a României. Astfel, Societatea de Dare la Semn a primit de la BNR 345 milioane lei, precum şi 65 de hectare din pădurea Tunari. După 1990, întregul parc la fost restaurat din temelii, iar Arenele nu au fost niciodată în stare de degradare. Tribunele însă nu mai corespund cerinţelor actuale, fapt ce a constituit un pretext pentru a se încerca, efectiv, o naţionalizare a imobilului din str. Doctor Staicovici. BNR a negociat cu trei guverne, până în 2019, pentru ca Arenele, fiind de interes pentru activitatea sportivă, să facă obiectul unui schimb cu statul, în condiţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 51/2003, pe care am menţionat-o.

Istoria Parcului cu Platani începe în vremea lui Cuza, cu grădina amenajată aici, cu platanii aduşi din străinătate şi cu organizarea în acest spaţiu a ceea ce avea să devină Societatea Română de Dare la Semn, care a fondat poligonul de tir. Trecând însă anii, şi Bucureştiul extinzându-se, în jurul poligonului de tir s-au ridicat case. România nu a fost un caz unic. Iar poligoanele, între case, au devenit un pericol public. Aşa că, în 1946, Federaţia Internaţională de Tir a dispus mutarea poligoanelor în afara oraşelor. Cât mai repede. Cine nu executa de îndată dispoziţia, nu avea să participe la competiţiile internaţionale din toamna acelui an.

Premierul de atunci, Petru Groza, a găsit soluţia. A luat legătura cu şefii de la Banca Naţională, le-a amintit că numai acolo sunt bani şi că, în acelaşi timp, ei au de apărat un patrimoniu important în faţa naţionalizării care bate la uşă, prin urmare să facă bine să salveze ţara şi să rezolve această problemă spinoasă. Au rezolvat-o. În câteva luni, poligonul a fost mutat în locul în care funcţionează şi acum, în Tunari.

A rămas însă întrebarea: de ce a acceptat Banca Naţională, în vara lui 1946, să cumpere Parcul cu Platani, când deja se ştia, de la guvernator la ultimul funcţionar, că la 1 ianuarie 1947 instituţia va fi naţionalizată? A făcut această investiţie pentru a-şi salva întregul patrimoniu! Voi detalia.

GUVERNUL GROZA AVEA PROPRIUL INTERES

Această poveste, pe care am aflat-o într-o convorbire particulară, ar putea să fie contestată de oricine. Din acest motiv, o menţionez nu ca probă, ci doar ca pistă de urmat în documentare. Şi iată că, analizând documente din arhive, în primul rând legile adoptate în acele timpuri complicate, am putut să reconstitui cum s-au desfăşurat evenimentele în realitate. Guvernul Groza înţelegând, în 1946, că vor veni vremuri în care România va apela la împrumuturi în valută, şi cum valută forte aveau numai statele occidentale, protecţia acordată proprietăţilor BNR devenea un cec solid.

La 1 ianuarie 1947, BNR a fost naţionalizată. Legea de etatizare prevedea că toate acţiunile trec în patrimoniul statului, descărcate de orice sarcini, şi că... Ministerul Finanţelor va vărsa în contul BNR contravaloarea lor, ca să fie despăgubiţi toţi acţionarii. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Despre proprietăţile din patrimoniul Băncii Naţionale niciun cuvânt. Au fost, desigur, interpretări potrivit cărora nu era nevoie să fi fost făcută vreo adnotare expresă. Naţionalizarea e... naţionalizare: instituţia devine a statului cu proprietăţi cu tot. Să vedem însă dacă aceasta este interpretarea corectă.

Răspunsul îl aflăm mergând mai departe pe firul evenimentelor; dar şi al actelor normative. După etatizare, BNR a devenit bancă a statului. Ceea ce nu înseamnă şi în proprietatea statului. Mai întâi, şi-a păstrat denumirea: Banca Naţională a României. A urmat, apoi, un proces de tranziţie. Din societate pe acţiuni, cadru juridic închis prin despăgubirile plătite acţionarilor, a dobândit treptat un nou statut. A devenit societate cu activitate economico-financiară, cu personalitate juridică atribuită prin lege, fiind organizată, tot prin lege, pe principiul gospodăririi economice proprii. Atribute de drept ce deschideau calea pentru păstrarea tuturor proprietăţilor.

În primăvara lui 1948, în noile condiţii istorice de după abdicarea regelui Mihai, a apărut prima constituţie a noii republici. Este de reţinut unul dintre principiile constituţionale de bază: „Mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor“. A urmat Legea 119, din 11 iunie 1948. Legea naţionalizării. Au fost expropriate întreprinderile private şi a  fost împroprietărit statul. Despre proprietăţile Băncii Naţionale: din nou... niciun cuvânt.

În noiembrie 1948, la aproape cinci luni de la naţionalizarea tuturor averilor persoanelor juridice, a apărut, întărit prin lege, noul statut al băncii centrale. Schimbările structurale au fost exprimate convingător prin noua denumire: „Banca Naţională a Republicii Populare Române. Bancă de Stat“. Dar noii instituţii de stat i-a revenit, prin lege, în deplină proprietate, întregul patrimoniu al Băncii Naţionale a României, ce a fost dobândit din primăvara lui 1880 până în vara anului 1946.

De ce  a promis Petru Groza că nimeni nu se va atinge de proprietăţile BNR, şi de ce şi-a respectat promisiunea? Povestea are relevanţă numai pentru înţelegerea împrejurărilor în care a fost cumpărat Parcul cu Platani, cu acte legale, de către Banca Naţională. În rest, exista un interes al statului, pe care l-am amintit. Iar despre nevoia de a fi susţinut acest interes vorbesc legile şi nu amintirile. BNR a dobândit prin lege, în 1948, confirmarea că îi este respectată deplina proprietate asupra întregului său patrimoniu, incluzând şi Parcul cu Platani. Şi nicio altă lege, de atunci şi până azi, nu a decis altfel.

PARCUL CU PLATANI A RĂMAS O TENTAŢIE

Unele publicaţii si emisiuni TV, în ediţiile de de acum câţiva ani, au făcut abuz de cuvântul „scandal“ prin care au înţeles împrejurarea în care  BNR a invocat dreptul şi legea în faţa unor presiuni nu doar mediatice, dar şi politice,  aducând argumente juridice prin care să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra acestui activ.  Ceea ce nu înseamnă  scandal.

Presiunile politice au mers până la aberaţia că protocolul încheiat de BNR cu Ministerul Tineretului şi Sportului, în 1991, ar fi ilegal. Protocol  prin care MTS - for căruia i-au intrat în posesie, dar nu şi în proprietate Arenele BNR şi întregul parc - le-a restituit în 1991 proprietarului de drept.

Ce invocau contestatarii? Că, prin acel protocol, MTS a vândut BNR Parcul cu Platani. A fost o confuzie sau un pretext?! În realitate, protocolul a fost unica soluţie prin care MTS  să înapoieze Parcul cu Platani proprietarului de drept, Banca Naţională.  Aşa că MTS, negociind cu BNR, a obţinut o sumă de bani care, potrivit legii, reprezenta contravaloarea investiţiilor. Sumă plătită de BNR şi care nu exprima un preţ de cumpărare al terenurilor în cauză, ci despăgubirea pentru investiţiile ce au fost făcute pe terenul folosit.

Contestatarii căutau, totodată, „soluţii“ prin care să fie dinamitate atât continuitatea Băncii Naţionale - una şi aceeaşi instituţie de-a lungul celor 141 de ani de la întemeiere - cât şi dreptul deplin de proprietate asupra patrimoniului instituţiei legitimat tocmai din perspectiva acestei continuităţi. Opinii lansate cu ani în urmă - potrivit cărora Banca Naţională de până la etatizarea din 1946, când şi-a constituit patrimoniul prin construcţii de anvergură şi acte de cumpărare (între care Parcul cu Platani) ar fi o instituţie, iar Banca Naţională de după 1946 etatizată prin efectul unei legi speciale, ar fi  o altă instituţie - erau reîncălzite într-o construcţie juridică de natură să facă din dreptul de proprietate al BNR asupra întregului patrimoniu un simplu act de administrate a proprietăţii statului. Cu astfel de argumente a fost pornit şi un proces, câştigat însă de Banca Naţională.

Repet: şi Banca Naţională îşi doreşte o soluţie care să aducă arena de tenis din Parcul cu Platani ( nu însă si complexul imobiliar) în circuitul sportului de performanţă. Desigur, în contextul împrejurărilor în care tribunele arenei de tenis, vechi de o jumătate de secol, nu întrunesc condiţiile cerute în prezent bazelor sportive ca să găzduiască competiţii de performanţă. Şi, cu deosebire, al cerinţelor actualei legislaţii, care îi interzic Băncii Naţionale să facă investiţii în mijloace fixe ce nu au o legătură directă cu atribuţiile şi funcţiile ce-i revin prin Statut. Convorbirile cu guvernul şi cu Primăria Capitalei au fost purtate tocmai în vederea găsirii unei soluţii legale, care nu se poate baza pe lozincile subliniate apăsat în expunerea de motive la un proiect ce lege ajuns în Parlament. Şi, în niciun caz, nu se poate baza pe falsificarea cu ochii închişi a naturii juridice a patrimoniului „Parcul cu Platani.“

În expunerea de motive în cauză se afirmă expres, în sfidarea adevărului şi a normelor de drept, în primul rând în sfidarea  dreptului de proprietate, că „patru clădiri, în care funcţionează centrul de pregătire profesională, sediul secundar şi spaţiile de cazare şi alimentaţie“ din Parcul cu Platani ar fi  în administrarea Băncii Naţionale!? Ceea ce nu este adevărat. Pentru că BNR administrează într-adevăr acest patrimoniu, pe care însă nu i l-a repartizat statul-proprietar, ci îl are în proprietate. Cât priveşte natura juridică a patrimoniului BNR, care asigură baza logistică a întregii activităţi proprii unei bănci centrale, în primul rând răspunsul la întrebarea dacă toate mijloacele fixe, toate clădirile şi terenurile ce compun acest patrimoniu sunt în proprietatea sau doar în administrarea Băncii Naţionale, se bazează pe acte, pe legi şi pe principii de drept. BNR fiind proprietar de drept.

De-a lungul unei istorii zbuciumate, au existat, e drept, şi versiuni menite să-i învăluie natura juridică a patrimoniului acestei instituţii în diferite formule sofisticate, cu încărcătură ideologică. În vremuri de maximă presiune a doctrinelor comuniste, când au fost făcute simple referiri la rolul de administrator al Băncii Naţionale, menţinerea în actualitate a acestor versiuni a fost de scurtă durată. Dar niciodată, în nicio împrejurare, patrimoniul nu i-a fost naţionalizat. Şi multe legi comuniste nici măcar nu au sugerat că statul şi-ar fi însuşit patrimoniul BNR.

O CONFUZIE INTENŢIONATĂ

Banca Naţională a României are în deplină proprietate, cu drept de posesie şi de dispoziţie, întregul său patrimoniu. Voi analiza pe larg această afirmaţie, aducând argumente juridice doveditoare. Semnalez cu deosebire confuzia indusă în expunerea de motive a proiectului de lege amintit, potrivit căreia Banca Naţională, departe de a fi titulară a unui drept de proprietate în Parcul cu Platani, ar fi doar un simplu administrator. O confuzie făcută desigur cu intenţie, şi nicidecum ca rezultat al unei erori de interpretare, scopul fiind deschiderea largă a uşii către ceea ce propunerea legislativă în cauză tinde să rezolve.  Soluţia propusă în proiectul de lege sugerează că scopul nu ar fi  o expropiere sau o naţionalizare a unui activ al Băncii Naţionale, fapt ce ar echivala cu o finanţare a statului din fondurile Băncii Centrale interzisă expres de lege şi sancţionată drastic; şi că s-ar întreprinde o simplă reîmpărţire a activului în cauză, care ar fi deţinut de stat cu titlu de proprietate. Şi astfel devine posibilă, printr-o simplă trăsătură de condei, deposedarea Băncii Naţionale de o serie de terenuri şi construcţii cu aparenţă de deplină normalitate, pentru că întregul activ în discuţie este socotit în fals „proprietate publică a statului“. Şi ca să nu existe vreun dubiu cu privire la legalitatea acestei împărţiri, art. 2, al. 1 din proiectul de lege stipulează că terenurile şi construcţiile nedistribuite „sunt şi rămân în folosinţa exclusivă a BNR, cu titlu gratuit, pe durata existenţei construcţiilor edificate anterior intrării în vigoare a prezentei legi“. Cu alte cuvinte, autorii proiectului se prefac că statul ar fi proprietarul Parcului cu Platani, deşi nu există în acest sens niciun titlu constituit legal şi niciun act de proprietate, în timp ce proprietarul de drept şi de fapt, Banca Naţională, ar urma să deţină doar în folosinţă ceea ce rămâne după împărţire. Fără niciun drept de dispoziţie, care ar urma să-i revină proprietarului-închipuit. Mai exact, statul îi repartizează Băncii Naţionale, în folosinţă, ceea ce Banca Naţională deţine de drept în proprietate.

Dezbaterea privind natura juridică a acestui patrimoniu  durează de 75 de ani. Or, o solidă analiză de legalitate a proiectului de lege privind Parcul cu Platani, parte integrată a ansamblului patrimoniului Băncii Naţionale, rămasă pe rolul Parlamentului, este imposibil să fie făcută fără o cercetare de specialitate, în profunzime, a tuturor legilor, decretelor, hotărârilor de guvern, ordinelor date de miniştri, circularelor şi protocoalelor care au reglementat, în tot acest timp, uneori confuz, alteori contradictoriu, dar până la urmă cu o finalitate clarificatoare şi cu un răspuns concludent la o întrebare cardinală: Banca Naţională a României administrează pur şi simplu un patrimoniu ce-i este dat în folosinţă de statutul-proprietar sau este proprietarul de drept şi de fapt al acestui patrimoniu?

Dacă răspunsul s-ar afla undeva, într-un anume document, exprimat prin câteva fraze simple şi precise, scrise pe înţelesul tuturor, atunci - vorba lui Nicolae Titulescu - n-ar mai fi nevoie nici de facultăţi de drept, nici de doctrine juridice şlefuite nu timp de secole, ci de milenii, nici de jurisprudenţă şi nici de cercetări juridice. Dar legile, uneori sau chiar de multe ori, sunt atât de încâlcite încât pentru interpretarea lor e nevoie, dincolo de cunoştinţe temeinice de drept, de analize literare, logice şi istorice.

PROBELE ISTORICE SUNT INDUBITABILE

În arhiva Băncii Naţionale sunt păstrate declaraţiile privind stabilirea impozitelor asupra clădirilor şi terenurilor. Şi, nota bene, în toate aceste declaraţii, fie din 1965 sau din 1968, fie din 1972 din 1975 sau din 1980, ca să dau doar câteva exemple, în absolut toate, prima poziţie este ocupată de terenul sportiv din Dr. Staicovici 40-42, cu amenajări, deşi este cunoscut faptul că această unitate patrimonială era dată în folosinţă publică. Fără niciun act însă, pentru că a continuat să fie în proprietatea BNR. Iar, în toţi acei ani, în declaraţiile de impozit, era consemnat că terenurile şi construcţiile din str. Dr. Staicovici sunt în proprietatea Băncii Naţionale. Şi că BNR plăteşte impozite numai pentru construcţii, terenurile fiind scutite.

De altfel, nici un alt imobil ori teren din patrimoniul BNR nu a fost scos cu vreun act din proprietatea BNR, cu excepţia hotelului „Triumf“ şi a altor câteva imobile, pe care BNR nu le-a mai revendicat. Şi atunci, dacă de drept şi de fapt, Banca Naţională era şi este proprietar, cum să scrii într-un proiect de  lege că e administrator?!?

Mărul discordiei, în cazul Parcul cu Platani, îl constituie terenurile de tenis construite aici. Şi, cu deosebire, Marea Arenă ridicată în 1972, înaintea finalei Cupei Davis din acel an, între România şi Statele Unite ale Americii.

Atunci, ca şi acum, România nu avea nicio arenă de tenis compatibilă cu standardele impuse pentru o partidă de asemenea anvergură. Sub presiunea timpului foarte scurt, Ceauşescu a decis să fie ridicată - în câteva luni - o construcţie adecvată evenimentului. A fost ales un spaţiu din Parcul cu Platani, proprietate a Băncii Naţionale, folosită cu statut de „chiriaş“ de către Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, instituţie care îndeplinea, în acei ani, rolul de Minister al Sportului.

BNR deţine însă mai multe sute de documente - probe scrise - care fac lumină în acest caz. Bunăoară, notele contabile ce atestă plata impozitelor. Pentru că BNR plătea în continuare impozitele şi, în consecinţă, pe sute de astfel de documente apar următoarele date: adresantul - Administraţia Finan­ciară; plătitorul - Banca Naţională a RPR sau RSR după 1965; calitatea plătitorului - proprietar.

Alte câteva sute de note contabile reprezintă plăţi efectuate de BNR în conturile unor firme care au executat diferite lucrări pe terenurile din str. Dr. Staicovici.

Am găsit de asemenea în arhive un foarte important proces verbal, semnat între Banca de Stat a RPR (cum se numea încă BNR la începutul anilor 1960) şi Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri (viitorul CNEFS), privind construcţia unei săli de sport pe terenul din str. Dr. Staicovici. Clauzele acestui contract sunt definitorii. Redau câteva: „Banca de Stat este de acord să pună la dispoziţie în vederea construirii sălii de sport o porţiune de teren corespunzătoare“; „Sala de sport rămâne proprietatea CCFS-ului până la 31 decembrie 1960, după care trece în proprietatea deplină a Băncii de Stat a RPR“; „Banca de Stat rămâne în toată această perioadă proprietara porţiunii de teren pe care s-a construi sala de sport“; „Colectivul sportiv Progresul Finanţe-Bănci va construi o sală special amenajată pentru scrimă, pe terenul din str. Dr. Staicovici, proprietatea Băncii de Stat“.

Acest proces verbal a fost încheiat, semnat şi parafat în 1960. Calitatea de proprietar a BNR şi cea de chiriaş a CCFS sunt indubitabile. Un adevăr istoric care nu poate fi contestat. Şi care este întărit de legi şi de acte.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.